Treizeci și doi de ani au trecut de când Editura Albastros din București a publicat o carte de versuri cu bătaie lungă, “Bucuria anonimatului”, și a consacrat un autor pentru care poezia, cu toate secretele pe care le conține, părea să nu mai aibă secrete: Eugen Suciu. Se întâmpla în 1979.
Zilele trecute, am retrăit “Bucuria anonimatului” din clipa când poetul însuși mi-a înmânat cartea, îmbrăcată de către Editura Semne în hainele anului 2011.Nu este doar un volum de poezie, ci o operă de artă complexă. Formatul și copertele cartonate țin să atragă atenția că înăuntru sunt depozitate lucruri de valoare, motiv pentru care trebuie protejate de uși solide și de chei pe măsură. Cu niște paznici nepământeni seamănă sculpturile lui Mircia Dumitrescu reproduse color – paisprezece imagini în total, plus portretul în creion al poetului, realizat de Orban Anna-Maria. Iar la capătul cărții, pe partea interioară a copertei, se găsește un CD conținând poeme citite de Eugen Suciu însuși.
Textele sunt grupate în trei secțiuni, intitulate, în ordine, “Pântec și flutur”, “Dragoste cu nemiluita” și “Muguri alchimici”. Cifra trei mă conduce la ideea că Eugen Suciu și-a gândit de la bun început cartea ca pe una de matematică magică, așa cum trebuie să fi fost poezia înainte de apariția cifrelor.
L-am auzit pe poet recitându-și poemele cu diverse ocazii. Nici un actor n-ar putea-o face așa cum o face el. În timp ce-i recitesc poemele, aud permanent acea voce:
“Să reîncepi
ce n-ai putut niciodată începe
s-auzi
cum explodează singurătatea,
cum se face sărutul punte
pentru tristețe
polen lepădat de cristale
cum cresc brusc
dulăii – scăpați din aceste litere mărunte
din josul paginii cînd tu
vroiai să pui doar anul și ziua
să-ți mîngîi polenul
ca pe craniul iubitei
cînd îi povestești cum arată
o călătorie făcută de blîndețe
la capătul puterilor
să uiți pentru o clipă ce spuneai
să-ți simți arterele goale
cum sînt cămările unde se reinventează
vietatea ciudată care e – țipătul
să simți
că un singur flutur dacă ar trece
ai putea să te nărui.”
Cuvintele de ordine ale acestei poezii sunt concentrarea și esențializarea, dar asemenea ape de mică întindere sunt periculos de adânci și de pline de curenți narcotici, ca în acest “Epitaf”:
“A locuit în singurătate
cum alții în Alexandria
zile întregi pășea prin odaie
pentru a uita cine este
și el a fost carnea
care a aprins trompetele”.
Sunetele acestor trompete se aud mult după ce se încheie poemul, imploziv, gemând de ambiguități fertile, abrupt, derutant. Chiar și ciclul final, “muguri alchimici”, care se dorește a fi un singur și vast poem, este de fapt un arhipelag în care rolul principal îl joacă insulele. Rețin câteva asemenea fragmente iradiante, cu valoare de revelație: “dincolo de cuvânt/ e la fel/ ca dincolo de cântatul cocoșilor/ domnește o liniște de parcă/ din mare/ râurile ar curge înapoi”; “sînt exacte/ numai cuvintele care ucid”; “din perdele uscate/ noaptea – cade/ ca o grindină de fluturi”; “un accident de sintaxă/ din care veacul apare gârbovit”; “uimirea copilului/ când se-ntâlnește cu el/ spaima celui matur/ când nu se găsește”; “ce vine aici/ am văzut și ieri pe limba cucuvelei/ am/ forma sufletului meu”; “întotdeauna mă locuiește unul și mai lucid”.
Cred că faptul de a-l citi adecvat pe Eugen Suciu, chiar și la atâția ani distanță de la prima apariție a cărții, este similar cu a opera cu instrumentele fizicii cuantice în locul celor clasice, pentru că lumea poeziei lui trebuie descompusă infinitezimal pentru a putea fi explorată, cartografiată și stăpânită.