De o bună bucată de vreme Liviu Ioan Stoiciu a ajuns faimos în lumea literară datorită blogului său în care combină revolta metafizică cu angoasa și tristețea administrativă a asociației de locatari. Bine, faima literară e atât de restrânsă, încât scriitorul nu mai riscă să fie amplasată o inscripție comemorativă pe trupul blocului.
Noua poezie a lui Liviu Ioan Stoiciu – căci da, ea s-a schimbat, ceea ce este aproape incredibil la un autor român – s-a orășenizat. Nu mai găsim agera, cuantic-sentimentala poezie de canton. Pe prag (vale-deal), Cartea românească, în pofida titlului blagian și rural, adăpostește versuri de observație a unui univers bizar, obosit și fără repere morale. Sau poate doar poetul a obosit să mai critice acerb lumea. Acum, sulița lui s-a mai tocit, atacurile sunt mai blânde, detaliile mai poetice. Aceeași tehnică a notației fulgurante, dar mai puțin surprinzătoare. Abordarea s-a “umanizat”, lucru bun pentru suflet și nu neapărat fericit pentru consistența mesajului literar.Acest volum nostalgic și melancolic are un personaj principal, Vale-Deal, reprezentare alegorică, parcă, a teoriei ondulației universale a lui Vasile Conta, sau mai curând a viziunii peisagistice paradisiace a lui Lucian Blaga. Debutul primului poem anunță o bizar-neintelectuală bucurie de a exista: “azi te simți bine, îți ești exterior, ești fericit,/parcă nu ești tu” (Bați la porțile celor cinci). Într-o lume deviată de la sensurile ei firești, fericirea constantă este dovadă de egoism și chiar de prostie. Intelectualul – prin definiție implicat și lucid – nu poate fi fericit. Decât cu intermitențe, “azi”, și doar prin evadare din sine însuși. Trădarea de sine pentru o clipă de fericire nu mai este urmată de lamentații și blesteme luciferic-hyperioniene. Criza aproape că nu-și mai are rostul într-o societate a derizoriului. Protestul pare mai eficient dacă este formulat în aluzii jucăușe, delicioase pentru cititor: “vârâm/mâna într-o gaură și tragem de coadă/șopârla anului/2012, lungă de circa un metru” (o șopârlă). Poate că o confruntare atât de lungă cu răutatea și neghiobia umane a condus la o atitudine mai detașată față de tot ce e prea uman. Iar detașarea s-a revărsat și în artă. Nu mai sunt vremuri prielnice pentru cei înnebuniți după și fierbători pentru justa măsură: “Ar trebui să-mi cer în/ fiecare zi iertare fiindcă încurc lumea? Să cer scuze fiindcă deranjez cu prezența/mea și atrag antipatii, enervez? (E un chin).
Personal, agreez poemele cu o doză de absurd și dramatizate, în stilul poeticii anterioare. Poate pentru că mereu mă aștept la nerv și la surpriză de la poezie. Așa e finalul de la Pierdut: “«Domnu’ doctor,/cineva a înnebunit și-i taie pe toți în salon». Atât/s-a mai auzit, după care/i s-a închis gura, iar vizitatorii au fost anunțați/oficial că a fătat cățeaua”. Sau fragmentele împinse spre suprarealism, al căror sens și dezvoltare nu le poți anticipa nicicum. Numai bune mostre pentru ateliere de scriere creativă care nu pun accent pe rețetă: “vede pe pereți femei negre, alege una, îi/e cunoscută? Îi strigă: mai/treci pe la mine, cucoană, pe la vatră, să-ți sărut/ochii nasul, urechile, fruntea să/locuim împreună, să prindem vulpea turbată cu/mâinile libere” (De ordin nervos).
Acestea sunt sclipiri din vremuri mai fericite, când pofta de joc nu fusese înlocuită de înregistrarea semnalelor de alarmă venite dinspre subconștient: “Pe zi ce trece nu mă mai țin minte./prefer întunericul, dedesubturile lui” (La o nouă despărțire).
Deși obsedat de cangrena realității, poetul nu este un confesiv onest. Imaginile selectate sunt transmie unui al treila ochi care transfiguează și reface totul la montaj. Și atunci citim fragmente de realitate agitate brownian. Este o reflectare vizuală a fluxului conștiinței. Evenimentele se derulează la fel de dezordonat precum gândirea: “la apartamentul luat cu chirie,/unde intri, o îmbrățișezi/pe cea care te așteaptă, îi dai jos masca și o săruți,/te curentezi în firele ei cu becuri/colorate! E o nebunie: ai ajuns la capătul/călătoriei, o mângâi, îi muști/ușor sânii și o recompui la loc, în pat, bucată cu bucată, e un joc de construcție?” (Cutie fără capac).
Mai curând o deconstrucție ce scoate în evidență pervertirea semnificatului adăpostit sub semnificanți obișnuiți. Poeme rotunde, adânci și curate sunt foarte puține. Poate că e normală puținătatea lor într-o lume pestriță și dezorientată. Poezia simplității și a gesturilor calme aproape că nu mai găsește motive de intrare în lume: “Vine de la prășit, își spală picioarele la cișmeaua din gară, își scoate din geantă pantofii/curați, de oraș, împachetează în hârtie încălțămintea/murdară, îi pune în punga de plastic/și cumpără bilet pentru trenul personal” (Ea, un vestigiu). Poezia care intră în lume, cu anecdotica ei arhetipală, nu mai atrage privirile majorității. Acum are prioritate poezia care iese în lume, ca o fetișcană la bal, înzorzonată lexical și cu versuri ca niște fuste complicate.
Cu cât mai puțin narcisistă și mai frustrată, cu atât poezia lui Liviua Ioan Stoiciu e a unui maestru nervos, cu limbă subțire. Sunt convins că arta lui are încă multe argumente surprinzătoare. Sursa lor este implicarea și zicerea economică, nervoasă. Stanțe japoneze, nu burgheze.