Editura Humanitas fiction a lansat la începutul verii o nouă colecție coordonată de Denisa Comănescu – Poezia. O colecție care își propune să ofere cititorilor selecții esențiale din opera unor mari poeți ai lumii, cu accent pe poezia modernă și contemporană, acompaniate de prefețe și tabele biobibliografice. În deschiderea colecției, a fost propus un volum selectiv din creația celui mai important poet brazilian modern, Carlos Drummond de Andrade, în traducerea din portugheză a lui Dinu Flămând. A urmat un volum bilingv din poezia austriacului Ernst Jandl, unul dintre marii experimentaliști ai modernismului de limbă germană, în transpunerea lui Gabriel H. Decuble. Experiment la nivel lingvistic, cu accent pe vizual, selecția publicata necesită o ediție bilingvă tocmai pe acest considerent.
Carlos Dummond de Andrade – Mașina lumii și alte poeme. Antologie, traducere din portugheză, prefață, tabel cronologic și note de Dinu Flămând.
Carlos Drummond de Andrade (1902-1987) este considerat cel mai mare poet al literaturii braziliene. Reper obligatoriu al modernismului din veacul trecut, și nu doar al celui latinoamerican, autor al unei opere impresionante prin varietatea și bogăția ei (poezie, proză, publicistică, teatru), Drummond reprezintă cazul rarisim al poetului care experimentează și chiar șochează, la începuturile sale literare, dar numai pentru a deveni mai simplu, pe înțelesul tuturor, mai profund. O extraordinară disponibilitate stilistică îi permite să se exprime pe toate registrele -de la sonetul baroc la balada populară, de la cronica prozaică a vieții marilor orașe până la fastuoase poeme metafizice. Acest discret funcționar din Rio de Janeiro devine repede un poet popular, preluat în repertoriul cântăreților de samba sau în spectacolele de carnaval, atât cu artele sale poetice sau cu texte de revoltă socială, cât și cu ardente poeme de dragoste (o culegere de poeme erotice publicată postum avea să rămână, timp de câțiva ani, cea mai citită carte de versuri scrisă în limba portugheză). Antologia de față, schițată de Dinu Flămând în urma unei corespondențe cu poetul brazilian începute cu puțin timp înaintea dispariției acestuia, îi oferă cititorului român o selecție amplă din toate etapele creației sale. Cititorul va avea surpriza să descopere chiar și o referință la literatura română. Dar și mai mare va fi surpriza de a descoperi un poet universal, transnațional și trasoceanic, cu o prospețime intactă și actuală.
“Cu fiecare zi ce trece, mă conving tot mai mult că deșeurile vieții sunt iubirea pe care nu o dăruim, puterea de care nu ne folosim, prudența egoistă care nu vrea să riște nimic și din cauza căreia, încercând sã evităm suferința, ne pierdem de asemenea și fericirea.” (Carlos Drummond de Andrade)
Ernest Jandl – Cele mai frumoase 100 de poeme. Ediție bilingvă. Selecție, traducere din germană, prefață, tabel cronologic și note de Gabriel H. Decuble.
“Ea – realitatea extrapoetică – constituie alături de cea poetică realitatea în genere și poate contribui la făurirea celei din urmă, o poate genera, dacă hazardul ne este complice. M-am deplasat mereu cu tramvaiul sau cu autobuzul, mai târziu și cu metroul sau cu taxiul, dar niciodată într-un autoturism personal, nu m-ar lăsa inima să fac așa ceva, iar hazardul mi-a scos în față, pe data de 12 mai 1957, două femei care s-au așezat pe bancheta din fața mea, în tramvai, pe când tocmai treceam pe lângă locul unde, odinioară, se înălțau Gara de Sud și Gara de Est, una lângă cealaltă, înainte ca ele să fi fost dărâmate de bombe. Complexul ridicat ulterior pe același loc a adus ambele gări sub același acoperiș, încât un timp li s-a spus Gara de Sud-Est… Una din cele două femei a rostit abia perceptibil numele gării, scoțând un s surd, ca în englezescul th. Cum aveam întotdeauna asupra mea un carnet și ceva de scris, am notat, încă fiind în tramvai, numele gării cu tot cu greșeala de pronunție și cu ce spusese femeia despre gară. Abia dacă a mai trebuit să modific ceva acasă; realitatea, cea extrapoetică, îmi livrase un întreg poem de-a gata – ah, dacă lucrurile ar fi mereu atât de simple: thaithprethethe anithori la thaithprethethe ani / la gara de thudetht / la thaithprethethe ani / the thă facă / the thă facă/ băiatul / la thaithprethethe ani / la gara de thudetht / the thă facă / the thă facă / băiatul / the thă / facă el / thăracul băiat / la thaithprethethe ani / la gara de thudetht / thăracul băiat / la thei / ai thăi…” (Ernst Jandl, Scene din viața reală; din: Deschiderea și închiderea gurii, III. Prelegeri de poetică ținute la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main, 1984)
Ernst Jandl (1925-2000) este unul din puținii autori care și-au conservat radicalismul pe toată durata vieții, numărându-se, alături de Thomas Bernhard, printre marii răzvrătiți ai literaturii austriece contemporane. Biografia sa, marcată de experiența tragică a războiului, de ratarea în iubire și în credință, își găsește expresia în deconstrucția nu doar a marilor teme literare, ci și a limbajului însuși, decăzut din statutul de “rostire aleasă”. Gravă și jucăușă în același timp, narativă sau intempestivă, de o imagistică când luxuriantă, când plată, poezia sa a dus experimentul lingvistic – în volume precum sprechblasen (bule de dialog, 1968), der künstliche baum (copacul artificial, 1970), der gelbe hund (câinele galben, 1980), peter und die kuh (petrică și vaca, 1996) – dincolo de orice limite cunoscute din vremea Avangardei. Dacă poemele sale vizuale erau “sortite” planului euclidian, rămânând prizonierele foii tipărite, atunci prin cele acustice poezia devenea trăire nemijlocită, iar reprezentațiile scenice alături de muzicieni de jazz i-au adus lui Jandl faima unuia dintre cei mai inovativi și mai îndrăgiți performeri de literatură. Impresionante și surprinzătoare sunt și poemele de dragoste din ultima perioadă a vieții, în care, printr-un limbaj sec, de o concretețe frustă, a descris lucid ceea ce rămâne din iubire, după ce focul pasiunii s-a stins: un loc de refugiu, un sprijin. De altfel, relația cu Friedericke Mayröcker avea să devină exemplară în istoria recentă a literaturii, nu printr-o loialitate dogmatică, ci prin potențarea reciprocă a celor doi autori.