Un titlul ca Dicționarul critic al poeziei ieșene contemporane (Editura Fundației Culturale Poezia, Iași, 2011), ar putea părea pretențios și frigid din două direcții. Odată din cauza adjectivului critic, a doua oară pentru că unii cititori sigur se vor întreba dacă chiar există material pentru un asemenea dicționar limitat la “contemporaneități” județene. Emanuela Ilie este o universitară specializată în didactica literaturii române, care a cucerit vertiginos și versantul criticii, mai ales cea de poezie. Ea nu se mulțumește să întocmească fișe bio-bibliografice ale autorilor selectați și să adune câteva opinii critice. În continuarea volumului Scriitori și publiciști ieșeni contemporani. Dicționar 1945-2008 al lui Nicolae Busuioc și Florentin Busuioc, autoarea analizează cu perspicacitate și acribie operele poeților. Despre multe dintre ele scrisese deja cronici în special în Convorbiri literare și Timpul, așa că abordarea nu este una diacronică doar. Tocmai pentru că a scris la cald și a participat la destinul unor cărți, vocabularul tehnic, chiar elitist al dicționarului primește alte conotații. Făcând critică de întâmpinare, Emanuela Ilie și-a impus un ton impersonal, obiectiv, care să o salveze de orice acuze de parti-pris. Cum mi-a mărturisit ea însăși, Dicționarul acesta nu i-a adus recunoștință din partea barzilor ieșeni, ba din contră. Probabil aici se poate percepe o ușoară diferență între centru și ex-centru. Centrul este alcătuit din mai puțini actanți în zona lirică, ceea ce are ca efect relaxarea perspectivei. Centrul este mai balcanic, mai à la legère în comparație cu ex-centrul. Apoi, volumul acesta de aproape 330 de pagini nu este înfăptuit cu chin. Cei selectați sunt realmente interesanți. Și atunci mă întreb de unde atâta jeluire lângă patul de suferință al poeziei contemporane, când un singur oraș produce o asemenea recoltă de inspirați pe o durată nu mai mare de 30 de ani? Autoarea nu este atât de optimistă, dar nu mă contrazice. Ea doar subliniază că superficiala nevoie de vedete lasă în umbră mulți creatori buni, în favoarea altora, mereu pozați, deși unii dintre ei deja prăfuiți: “nu numai pentru majoritatea cartografilor poeziei contemporane, ci și pentru topografii de ocazie, harta liricii ieșene apare, din păcate ca un soi de colonie cu pretenții sau ca un Hinterland marcat, hélas, de melancolii și nostalgii perene, reprezentabil, la o adică, abia prin 4-5 nume”. Spre deosebire de alte orașe mari, mai generoase în selecție. Nostalgia pomenită să ascundă un snobism inflexibil al breslașilor din zonă?
Așa se explică tratarea echilibrată a autorilor, nu în funcție de cantitatea operei și faima ipsosificată. Criticul a dat atenția cuvenită grupărilor inovatoare: “neoeminescienii de la Iași” sau “Grupul Orfic”, Clubul 8 și cenaclul Outopos.Din fericire, dicționarul debutează cu Constantin Acosmei, minunat atât ca autor, dar și ca om. Cel mai spectaculos nepot al lui Bacovia “nu pare a depune prea multe eforturi pentru a-și orienta demersul textual într-o direcție mitico-simbolică sau metafizică”, scrie criticul. Dar noi știm că metafizica lui tâșnește chiar din “cele mai sordide detalii”. Jucăria mortului, celebrul volum, ar fi dominat de cruzime, alcătuit cum este din “tranches de vie specifice: individuale și nu prea, autobiografice și nu prea, dar cu siguranță greu masticabile, din cauza unei zgure de balast existențial…”. Limbajul criticului este un instrument de lucru academizat, deloc destinat popularizării poeților ieșeni. Publicul țintă este cel informat în domeniu. Autoarea are lecturi bogate nu doar în poetică, iar analizele ei sunt de cele mai multe ori exacte. Există și formulări ușor spectaculoase, ceea ce ne aduce aminte că la origine multe articole au fost cronici de întâmpinare, probabil prelucrate științific cu această ocazie.
Poeții incluși, din care nu voi putea aminti decât puțini, sunt diferiți ca manieră și inspirație. Ștefan Amariței, universitar economist, “ar putea fi inclus în familia versificatorilor (neo)moderniști, gnomici și ezoterici, cultivatori ai obscurității și ambiguității, ai figurilor de sunet și de construcție care să corporalizeze teme lirice din cele mai grave”. Deși își ține bine firea, criticul nu se sfiește să pună diagnostice, chiar dacă fără minimă enervare.
Nu este supralicitată nici poezia Irinei Andone, traducătoare în engleză a lui Creangă și Eminescu, cu studii la Oxford și răposată la doar 30 de ani. În cazul ei, “reverberațiile suferinței întunecă iremediabil atmosfera oricum asfixiată, marcată de simboluri ale neființei”.
Un scriitor important ca Liviu Antonesei, admirat și contestat de mulți ieșeni, este tratat pe larg. Jurnalist uluitor de fecund, specialist cu numeroase cărți în științele educației, poetul Eonei și al Gnozei “topografiază același teritoriu liric distinct, perfect configurat”. Incursiunile alchimice sunt văzute ca predominante în zbaterile unui “eu poetic afectat și de propriile angoase, și de neliniștile infernului cotidian, apoi de predilecția constantă pentru nocturnul revelatoriu, alchimic”.
Radu Andriescu, supraîmbibat de cultură poetică, se complace în biografeme care creează “impresia de vâjâială, de gând hipnotizat și dezlânat, adică de haos (postmodern!)”. Intemeiate pe o “poetică a simplitații eliberatoare”, poemele sofisticatului universitar devin, totuși, captivante și înnoitoare.
Un alt poet dispărut prematur este Anuța Călin, la care sunt remarcate atracția spre gol, vid și presimțirea morții.
Liviu Apetroaie, recomandat cândva de Cezar Ivănescu, care avea darul entuziasmării rapide, este perceput ca fiind dator “influențelor (orfice!) ale maeștrilor locului, surselor poeziei moderniste și formației filosofice proprii”.
Un dispărut faimos este Petru Aruștei, pictor și bun prieten al lui Cezar Ivănescu. Poezia lui este văzută ca un bestiar “coborât parcă din gravurile Evului Mediu”, susținut de “neobositele, sfâșietoare lamentații aruștiene, funcționând ca un fel de dublet zoomorf pentru personajele de prim-plan”.
Versurile lui Mihai Ursachi, magistrul de Țicău, ar fi dominate de histrionism, de “apetența pentru dismulație, mistificare și automistificare (de unde obsesia măștilor și a altor forme de deghizare)” Ă “nihilismul ironic”. Intertextul poetic și filosofic, deși presant, nu impietează asupra originalității acestei poezii, remarcă Emanuela Ilie, care se lasă sedusă de farmecul “ironiei plurietajate a discursului liric”.
Mai puțin o impresionează creația lui Codrin Dinu Vasiliu, la care observă “angajarea exitențială prelungită în text”, specifică nouăzeciștilor, de care îl diferențiază lipsa decepționismului perceput ca sensibilitate. Până la urmă, și poetul atent să surprindă “clipa aceea în care o femeie se transformă într-o umbrelă” se strecoară prin sita critică.
Lui Lucian Vasiliu i se diagnostichează un “neoromantism structural” și “recurența procedeului de transfigurrare”, adică un fel de trucare mitologică a cotidianului.
Horia Zilieru, extraordinar de antologat și autoantologat, fan total al lui Orfeu, este suspectat de sensibilitate anacronică, înveșmântată, “baroc, în faldurile ceremonioase ale tradiției culturale”.
Sper că v-am convins cât de importantă este prezența acestui Dicționar în casele dumneavoastră, și nu ca suport pentru ceainic! Și de ce nu avem echivalentul feminin pentru critic?