Robert Șerban – Puțin sub linie
„Poemele din Puțin sub linie gravitează în jurul unor imagini când tandre, când ironice, când străpunse de melancolie, când pulsând a speranță matură, însă întotdeauna circumscrise unui ideal afectiv deloc de neglijat: păstrarea intactă a clipei de acum, a secundei prezente și pline, fără de care viața s-ar transforma într-un șir plictisitor de amintiri trucate și contururi difuze. Poetul își sondează devenirea, găsește o logică emoționantă a evoluției și o adnotează conștiincios, creând o colecție tulburătoare de sentimente și compunând cu discreție un adevărat imn închinat vieții. Omul-copil și omul-înțelept își dau mâna în acest volum tulburător, într-un continuu dans al rolurilor și al bucuriilor mărunte.” (Dan-Liviu Boeriu)
Ion Pop – Casa scărilor
„Cu ultimele două volume de versuri… Ion Pop face trecerea, în spațiul poeziei românești, de la profesionalism la excelență. Păstrând câteva dintre dominantele de pâna acum (în special dimensiunea livrescă și opțiunea pentru elegie…), lirica sa înregistrează două câștiguri majore: simplitatea expresiei și profunzimea experienței existențiale… Găsind tonul cel mai adecvat (un ton atic, vibrant) pentru a scrie despre vulnerabilitate, spaimă și moarte, Ion Pop dă în Elegii în ofensivă și Litere și albine o poezie de o forță rară și de mare originalitate…” (Sanda Cordos)
Varujan Vosganian – Cratea poemelor mele nescrise
„Varujan Vosganian scrie o poezie a temelor «mari»: relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, cu moartea. Vocea autorului Cărții șoaptelor rămâne însă inconfundabilă: când muzical-armonioasă, de frac și joben, ca pentru o scenă de operă, când blândă și sapiențială, de înțelept străvechi, șoptindu-le neofiților strânși în jurul focului. Aici, în poezie, prefer vocea autoironică sau obosit-emoționată a însinguratului care vorbește cu zidul, cu mama sau cu Dumnezeu. Lepădându-și straiele publice, Varujan Vosganian este un poet tulburător: «îmi îngrop fața în palme, înmormântarea/ cea de toate zilele»” (Gabriela Gheorghișor)