Foarte greu să mai scrii poezie muzicală și feminină și în același timp să fii original. Amelia Stănescu reușește figura în Couvertures de pluie/ Așternuturi de ploaie (Brumar), pentru că știe cu ce se mănâncă poezia contemporană, dar și pentru că a amestecat în compoziție niscaiva obrăznicie. Până și prețiozitatea culturală, alde snobismul colegilor de breaslă, este întrebuințată altfel în cazul ei. Mai degrabă prin prisma studiilor de gen: „Femeia în cultură este întotdeaunua/ femeia în cultura cuiva/ un chist subcutanat în mușchiul de brad al fricii” (Femeia în cultură). No, câtă lume mai pricepe că poezia trebuie să fie bine înfiptă în realitatea intimă, nu un discurs aerat? Versurile acestea trăite, simțite acut, dar și elegante, răsună foarte bine și în traducerea franceză a lui Mădălin Roșioru, teoretician literar el însuși. Dar povestea cu reflectarea franceză a versurilor nu este așa simplă! Pentru că însăși autoarea este lector universitar de franceză, iar cartea a avut și un lector pentru limba franceză: J. B. Courvoisier (nume predestinat). Nu este, așadar, o simplă ambiție, ci muncă serioasă, conștientă și… întreită.
O șansonetă presărată cu termeni informatici și alte neologisme, mizând mai ales pe sensibilitate ar putea aluneca în derapajele de gust ale unui Păunescu (că tot a fost el înhumat aproape de picioarele lui Eminescu). Calitatea principală a scrisului Ameliei este gustul, deci eleganța, firesc secondată de inteligență. Inteligența artistică înseamnă să știi ce să selectezi și cum să le combini pe cele selectate, fără să provoci stridențe: „când plouă picurii se scurg pe catedrală diagonal/ un castel de nisip ca o umbră/ așteptând/ cicatrizarea luminii” (Alésia).
Inteligența se observă în poemele cu o doză de senzualitate. Spun o doză, pentru că Amelia ieșise în lume cu poeme orgasmice. Acum, însă, senzațiile sunt vălurite, deci cu atât mai provocatoare: „înfiptă într-o tijă cu țepi/ e o expoziție cu vânzare de iluzii/ de cum ar fi dacă/ de ce ar fi când// femeia feromon/ e vecina din fereastră /portretul amantei ascuns în portofel” (femeia feromon).
Scrisul despre iubire este împănat și de cuvinte prețioase, cu mare încărcătură culturală. De aceea autoarea oferă, când e cazul, explicații în subsol. Dar deși tonul general e languros, melancolic și șopotitor, concluziile sunt bulversante: „iubirea/ e o mare impotență” (Poem pentru I. P. – care a suferit un accident de mașină). Suferința face bine liricii. Dar ori e suferință cumplită, ori e condimentată cu ceva fandări tăioase. Cum Amelia este o ființă solară și rafinată, e limpede că recurge la a doua strategie.
Poeziile despre poezie sunt o capcană din care nu prea poți ieși fără să-ți lași un picior acolo. Poetei îi reușește cumva isprava făcând diversiuni și aruncând drept momeală neologisme nemiloase: „Dacă poezia m-ar putea ajuta/ să traduc în cuvinte/ metafora gândului tău/ ispita ochilor și/ ambra pleoapei/poate mi-ar fi mai ușor/ să cred că timpul nu e decât/ o unealtă amăgitoare/ un ceas cu cuc pentru pauzele de respirări/ sau o formă a iubirii/ a continuității a introitusului/ iluziei în adevăr/ cuvântului în faptă/ tu-ului tău în/ sinele meu” (Tu, cel pentru care scriu).
Având bine întipărită în minte ideea că în poezie trebuie să predomine funcția poetică, scriitoarea iscă efecte muzicale, neuitând vreun moment de importanța conținutului. De aceea, cele mai bune porțiuni ale artei sale seduc și provoacă simultan: „palmele noastre revarsă/ un lung șir de mărgele/ pe care stă o pasăre-și traduce-și traduce-în alte limbi” (***). Există și texte cu acustică scăzută, dar ele pun și mai bine în evidență pasajele vibrante.
O perfectă ambiguitate în descrierea iubirii îmbibă tot volumul. Merită să dai curs sentimentelor, dar garda trebuie ținută tot timpul sus. De aici o sensibilitate ironică, lucidă, oricât de paradoxală apare starea de lucruri: „iubirea ta pentru mine a devenit/ un obiect erectil, un balon/ de veghe în lanul de secară/ o mie de leghe sub mări” (Am nevoie de poezie). Pericolul răcelii este îndepărtat datorită conjuncției dintre sentimente și poezie, poeticitate mai degrabă. La fel cum luciditatea bandajată în foi de copt imprimate cu reflexe culturale scutește de orice alunecări lacrimogene: „fii bună, fii blând/ lasă-mă să-ți mângâi norii ascunși/ după ureche/ să îți strig: sucre d’orge!/ să îți ating imaginația din spumă/ de lapte pe piele/ cărăbuși frisonați caută iscălitura ta/ înserările la malul mării/ la întretăierea dintre coapsă și vânt/ pe țărmurile sălbatice decoltate din/ alte lumi, oh! din alte/ cântece ai adunat un vers lung/ cu care măsori clipa de așteptare/ dintre două săruturi/ le désir nous comble:/ aibi milă” (J’écrirai des poèmes sur ton ventre).
Muzică turnată în cuvinte. Înțelesurile devin secundare. Și îmi dau seama că o poetă nu se cade să fie afonă. Abia acum.