Lucia Cuciureanu – O sută de kilometri mai la nord
„Că Lucia Cuciureanu era nu numai predispusă, dar și pregătită de zbenguială lirică se vedea deja din volumul „Lasă apa să curgă”, unde lucrarea principală era făcută de vervă și de inteligență. Nici aici, în noua carte („O sută de kilometri mai la nord”), nu lucrează altcineva în locul lor. Textul e un joc de compoziție cu regulă de imprevizibilități cât mai spontane (pe principiul „să fie ușor ilogic“ totul) și cu gândul să pară fermecătoare. Așa ar și părea dacă din loc în loc n-ar cădea, în plină euforie ludică (inclusiv intra-textuală, nu doar referențială la tot pasul), câte-un strop de gheață sau câte-o imagine de frison (de genul liniștii „din fereastră/ca un pumn în plex“ ori al „creierului strivit de șenile“ ce „pare o poiană cu brândușe“ ș.a.) care magnetizează anxios pulberea de notații existențiale.” – Al. Cistelecan
„O sută de kilometri mai la nord propune o poetică a fragmentarului jucăuș și suprarealist. Poezia aceasta suplă este deschisă către realitățile vechi și noi. Caracteristicile de bază ar fi dezinvoltura și aglutinările surprinzătoare. În pofida puterii de absorbție a imaginației și a ochiului poetic, textele sunt omogene și rapid selective. Este greu de crezut că o astfel de poezie ar putea plictisi lectorul. Lucia Cuciureanu nu practică minimalismul psihologizant, dar nici nu încurajează suprematisme sau patetisme în dezacord cu sensibilitatea contemporană. Poezie à la Zygmunt Bauman, hotărâtă să lichefieze orice rezistență în fața ei, dar prin finețe și viraje scurte, nervoase, neprevăzute.” – Felix Nicolau
„Lucia Cuciureanu este o poetă cu voce lirică bine timbrată. Voit tern, voit monoton, lipsit de orice fărâmă de patetism, discursul ei consemnează tribulațiile unei existențe care pare să-și fi pierdut toate punctele cardinale. Autoarea va cultiva, în consecință, o poezie a stărilor de derută existențială și a căutării înfrigurate de sine. Textele sale sunt compuse secvențional, din segmente între care există mai degrabă tensiuni decât consonanțe, iar poeta dovedește o remarcabilă inventivitate asociativă, elaborează aglutinări de cuvinte și de sintagme neobișnuite, care îi surprinde în permanență rostirea și o personalizează. Asemenea asociații provoacă aproape mereu tensiuni lirice și proiectează peste filmul cotidianului aburii halucinanți ai suprarealului.” – Octavian Soviany
George Geacăr – foarte foarte aproape
O carte despre vulnerabilitate și care surprinde cu o luciditate plină de compasiune teribila dramă de a fi martorul propriei degradări, după cum spune Marius Chivu.
„E poate ciudat să spun despre o carte ca asta că e o plăcere, dar e o plăcere. E cu boala și da, e cu moartea, și nu-ți vine s-o citești până când începi s-o citești și încep să te prindă sarcasmele, luciditatea, melancolia tăioasă, simțul luptei și profesionismul poetului; iadul organelor i-a ascuțit lui Geacăr instinctele și toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care lovește, și nu numai să se apere, să atace.
Din fericire, cartea e nu numai iad, e și revenirea printre cei vii; doar că ei n-au nicio idee ce înseamnă să trăiești: «cafeaua de dimineață/ după atâta timp/ e ca solveig» (peer gynt).“ – Dan Sociu
În 60 de pagini istoria degrădării (deloc plată si previzibilă) a vieții de dinainte și de după leucemie, a disperării („nervii sunt ca sârmele/ pline de zăpadă/ cu burta la pământ”), a încercării de a înțelege, dedublându-se, dovada inteligenței autoscopice, și salvându-se de discursul liric sentimentaloid atât de riscant pentru o astfel de tematică și în capcana căruia s-a aluncat deseori cu naivitate în poezia recentă.
Gelu Diaconu – Blues
„blues este când ascult
the fletcher memorial home
the gunners dream
sau când Roger Waters spune
for the first time today
I feel it’s really over”
Născut în 1962, a publicat poezie în diverse reviste literare și este prezent cu un text în antologia „Proza.ro”. A debutat în volum cu romanul „Fabian” (editura Marineasa – 2006). Debut în poezie cu volumul „Antipoeme” (editura Vinea – 2008).
Blues cuprinde poeme despre identitate, despre viața urmărită de la copilărie la maturitate, în mod retrospectiv: rebelii de pe vremea școlii în comunism, chiuluri, promiscuități, ratare, găști, două tipuri de trecut, unul promițător (în opoziție cu un prezent degradat: alcool, boală, minciună) și unul traumatizant (alcool, bătăi ale părinților), care proiectează îndoielile și dubiile spre aceeași întrebare, nerostită: unde sunt prietenii de altădată? În prezentul anost nu se mai poate afla decât un blues, promisiunea unui timp care nu se mai poate întoarce.