Care Santos s-a născut în 1970, în orașul Mataró din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câștigând prima competiție literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiția familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Și-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacțiile cotidienelor ABC și El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo și coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. Este fondatoarea Asociației Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei președintă a fost timp de opt ani. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. Este autoarea a zece romane, șase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum și a numeroase cărți pentru copii și adolescenți, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, roman), El dueño de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman), Los que rugen (2009, povestiri). Roman ambițios și scris admirabil, în castiliană, Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas; Humanitas Fiction, 2013) a apărut în 2011, având o carieră internațională spectaculoasă. Aerul pe care îl respiri (El aire que respiras; Humanitas Fiction, 2014), romanul său din 2013, s-a bucurat de același succes.
Poftă de ciocolată (Desig de xocolata),roman publicat în 2014, a fost distins cu premiul Ramon Llull și a devenit imediat bestseller.
Destinele a trei femei, din trei secole, unite de pasiunea pentru ciocolată, ale căror mâini au mângâiat aceeași ciocolatieră fină, din porțelan alb, produsă în manufacturile de la Sèvres. Un triptic fascinant, care reface, în sens invers, în scriituri și pe tonalități diferite, istoria parfumatei băuturi coborând în timp din prezent până în secolul XVIII, de la sofisticata ciocolată cu condimente de astăzi la cea artizanală. „Aerul pe care îl respiră” personajele – reale și imaginare, îmbibat de aromele ciocolatei și de magia muzicii, le îmbibă, la rândul lui, toate trăirile – dragoste, trădare, dorințe, ambiții – în orașul dulciurilor și al operei, Barcelona.
Cartea va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, traducerea din limba catalană fiind semnată de Jana Balacciu Matei.
8 noiembrie 1899, Gran Teatre del Liceu strălucește așa cum o face doar în serile de premieră. E o bună ocazie să te lași văzută, mergi la brațul cuiva care a insistat mult să-l însoțești. Mult. Înainte să cobori din trăsură spui o rugăciune, ce-ți vine în minte, te rogi să meargă totul bine.
Nu vrei să se simtă jenat de tine doctorul, adică Horaci.
În hol, toți discută veseli, fără griji, de parcă cel mai important pe lume ar fi că se fac premiere de opere. Te privesc pe furiș, se prefac că nu-i nimic ciudat, că toată lumea e acolo unde trebuie să fie. Știi că ești un element discordant, nu-i nevoie să ți-o reproșeze privirile lor. Adineauri, când plecai de acasă, ți-ai jurat să nu te afecteze, dar acum ești neputincioasă. Te afectează. Zâmbești ca să nu se observe, să nu suferi, să nu te simți atât de altfel, atât de descurajată.
Dacă doctorul Volpi, Horaci, ar ști cât de teamă îți este, ar vrea să ți-o scoată din cap cu una din frazele lui – „Hai, hai, Aurora, lasă-i pe fandosiții ăștia să vorbească, nu vezi că n-au altceva de făcut?”, dar nu vrei să sufere, nu vrei să-i strici seara. Abia coborâtă din trăsură, cât doctorul Volpi se desparte de vizitiu, ești orbită de ținutele doamnelor pline de bijuterii. Par niște prințese și vor să fie privite de toți. Scara principală e o defilare de eleganță. De-ai putea să privești totul de-afară, gândești, când începi să urci. De n-ai face parte din spectacolul ăsta!
Horaci arată foarte bine în frac. Jiletcă, lanțul ceasului de aur, joben, pantofii lustruiți și părul bine aranjat, cu un strop de briantină. Nu-i după ultima modă, dar îți place gustul lui din alt timp. Pe de altă parte, e un bărbat din cei eleganți de la natură, născuți parcă să umble tot timpul îmbrăcați conform etichetei. Ți-e de-ajuns o privire ca să verifici că nu-i nici unul ca el. Nici unul nu-i poate face concurență. Doctorul are o lumină specială, poate fiindcă în el totul respiră armonie sau poate fiindcă zâmbetul nu-l părăsește nici o secundă. Arată mulțumit. Nu-s mulți care la vârsta lui – se apropie de optzeci – să zâmbească atât de senin, atât de simplu și natural, de parcă doar asta ar fi făcut. Când zâmbește, ochii albaștri i se luminează de ceva copilăresc și ție ți se pare un băiețaș, care încă nu vrea să crească. Și atunci îi zici: „Ești ca un copil al meu, mare, Horaci”, și el zâmbește și răspunde: „Grație ție, Aurora, doar grație ție”.
– Uite, Aurora, Salonul Oglinzilor, îți șoptește discret la ureche și-n glasul lui deslușești admirația celui care intră într-un loc sacru.
Ți-e greu să nu izbucnești în exclamații. Încerci s-o ascunzi, dar ești copleșită. Ridici privirea discret, ți se pare că-l strângi un pic de braț, fără să-ți dai seama.
Ia uite, Aurora! Cine este femeia în rochie mov care te privește, uimită, impertinentă, din oglinda înconjurată de coloane și muluri? Nu mai e tânără, a trecut de patruzeci de ani, dar, aranjată așa, pare altceva. Părul îi e strâns la ceafă. Rochia îi lasă umerii goi. Îi are încă delicați, ca de tinerică, și la mijlocul decolteului lucește un medalion din aur alb și fildeș, asortat cu cerceii. Pe mâini, doar un solitar, nici exagerat, nici ostentativ – așa a vrut ea –, martor prețios al unei iubiri pe care nici acum nu crede că o merită. Cine e nou-venita asta pe care nu o cunoaște nimeni? De unde a ieșit? Din ce lume subterană a fost salvată? Cine o s-o observe primul? Și cum o să afle cine, ce mic gest o să-l trădeze? O fi ceva ciudat în îmbrăcăminte, în purtarea, în cuvintele ei? Nimic, poate doar o prudență exagerată, ca aceea pe care-o arată cei care calcă pe un teren nesigur. Și totuși se vede de la prima privire: e o intrusă. Locul ei e departe de această splendoare: e o intrusă. E aici, dar nu are dreptul. De-ar ști oglinda, ar refuza să-i întoarcă imaginea. Dar oglinzile nu vor să știe nimic de aceste complicații și se amuză lăsându-se înșelate de aparențe.
– Îți place? Așa-i că-i fabulos? te întreabă la ureche doctorul Volpi, cu figura aia de copil jucăuș.
Dai din cap că da, că vorbele nu-ți ies. Ochii ți-s umezi de emoție. E mult mai frumos decât ți-ai închipuit vreodată când îți povestea el, în nopțile în care savurați împreună două cești de ciocolată.
– Dar stai să vezi restul, adaugă avansând spre garderobă.
Cât așteptați ca să vă lăsați pardesiele și pălăria, salutați câteva persoane. Înainte de salutul de rigoare, te privesc cu coada ochiului, nu reușesc s-o ascundă destul.
Horaci face prezentările.
– Dați-mi voie să v-o prezint pe Aurora, soția mea.
Doctorul Volpi, Horaci, stârnește admirație unanimă; toți îl respectă, chiar și când ia hotărâri nebunești. Să aduci o oarecare la operă, unde s-a mai văzut? Nimeni nu vrea să se poarte urât, zâmbesc și vă spun afectat: „Bun-venit, stimată doamnă“ sau te întreabă, parșiv, dacă-ți place Wagner, să vadă ce spui, sau să vadă dacă poți să spui ceva, și Horaci te salvează: „Aurora e mai mult cu opera italiană, ce să-i faci, se spune doar că nimeni nu-i perfect”. Și ei, ceilalți, ei de-adevărat, se întorc și fac în șoaptă comentarii malițioase. „Soția lui? Nu cred! Sigur nu s-a-nsurat. Nu e posibil să se fi-nsurat”. De câte ori stau de vorbă doi ți se pare că te critică, că te-au descoperit, că vorbele lor îl murdăresc pe Horaci și-l pun într-o situație penibilă… și inima-ți bubuie de-atâta suferință și neliniște. Horaci, totdeauna atent, își dă seama, se-apropie și-ți spune la ureche:
– Lasă-i să plesnească de invidie.
E o ușurare să ajungi în avanlojă, chiar dacă a trebuit să străbateți un culoar plin de prezentări și de priviri surprinse, de neîncredere și de orgoliu. Te-așezi pe scaun și lași să-ți scape un suspin. Ai vrea să-i spui să te lase aici, asunsă de toate privirile sau, și mai bine, să te lase să te întorci acasă, să spună la toți că ai leșinat. Nu s-ar mira nimeni. „A fost prea mult pentru ea, sigur, sărăcuța, nu e obișnuită cu așa-ceva”. Dar Horaci îți oferă un pahar de apă rece, îți strânge mâna și-ți spune:
– Mă bucur că ai vrut să vii.
Și asta ți-e destul ca să-ți recuperezi forțele. Îți zici: „Cum aș putea să-i refuz ceva omului ăsta?” Te ridici, îți aranjezi fusta și-ți umpli plămânii cu aerul încărcat de esențe necunoscute. Doar atunci te îndrepți spre lojă. Horaci ți-a povestit că rolul Isoldei e unul dintre cele mai dificile pentru cântărețe – „Cuvântul corect este «soprană», dar tu zi-i cum vrei” – și te gândești la biata fată care-o să iasă peste câteva minute pe scenă și te întrebi cui i-o fi mai frică, ție sau ei? Horaci te apropie de scaun, așteaptă să te așezi, se așază lângă tine, salută pe cineva cu o mișcare a capului și te privește fascinat, cu privirea aceea care te transformă, și zice „Totu-i bine” și te face să te simți demnă să ocupi un scaun într-o lojă de la Liceu cu un minut înainte să înceapă o operă de Wagner. „Pesemne nu ești în toate mințile, Aurora”, mormăi fără să scoți o vorbă.
„Și, Dumnezeule, ce spectacol!”, gândești înainte de a avea timp să privești măcar scena. Rochiile doamnelor, duzinele de lumini electrice, ornamentele aurite, catifelele, parfumul de grandilocvență peste tot. Îți scoți încet mănușile, le pui pe balustradă. Horaci le ia și le așază pe un scaun.
– Să nu-ți cadă, zice și imediat face semn cu ochii spre loja de vizavi. E Antoni Sampons cu fata lui, dar cred că nu te-au recunoscut.
Chiar în clipa aia, ciocolatierul Sampons, de parcă privirile s-ar atrage, face un gest cu capul ca să-l salute pe Horaci, care-i răspunde, politicos, la fel. Îl imiți, cu mai puțină afectare, cum te-a învățat Horaci. Antonieta, fiica, își ridică privirea din program, vă salută cu o răceală distrată și se întoarce imediat la lectură. De mult nu mai e fetița pe care ți-o amintești tu, ai impresia că nici măcar n-ai fi recunoscut-o. Trebuie să aibă – faci calcule rapide, dar exacte – da, sigur: are douăzeci și șase de ani. O privești pe furiș, zicându-ți că are nu știu ce din mama ei, poate aroganța gestului sau poate felul cum îi încadrează părul fața, dar, în ansamblu, e mult mai puțin grațioasă decât Càndida. N-o ajută deloc îmbrăcămintea de culoare atât închisă, n-o favorizează deloc, atât de nepotrivită pentru o femeie tânără ca ea, dar nu, nu e asta, adevărul e că bietul copil n-are scăpare. E urâtă și nu-i nimic de făcut, mai bine de spus lucrurilor pe nume. E urâtă ca păcatul, pare de necrezut, cum e posibil, când tată-său lângă ea încă arată bine, iar maică-sa, nici ea o Madonă, putea fi privită. O fi nenorocirea, nu poate să treacă dezastrul printr-o viață de om și să nu-l boțească. Dintr-o dată îți dai seama ce faci și te cerți că ești atât de rea. „Ce faci, la Liceu, cu gânduri atât de murdare despre o doamnă pe care o știi de când s-a născut, Aurora, pentru numele lui Dumnezeu, învață să te porți!„
– Tot singură-i, domnișoara Sampons, așa-i? îl întrebi pe Horaci, care-ți confirmă imediat.
Bineînțeles că-i singură, știai deja, e de-ajuns s-o privești, sărăcuța! Acum ia un binoclu și se pregătește să urmărească spectacolul, îi spune ceva tatălui și el zice da, amândoi formează o pereche ciudată, parcă foarte potrivită, dacă n-ar fi tată și fiică și dacă lucrurile ar fi cum ar trebui să fie. Nu e ciudat că nu s-a măritat, dacă chiar și de-aici văzută parc-ar avea mustață, cu umbra-aia neagră ca de puf deasupra buzei. Și iar te cerți, și mai aspru: „Aurora, vrei să fii amabilă să te porți ca o doamnă și să nu-l faci pe doctor să se jeneze, că nu merită, era așa de bucuros să te aducă”. Așa-ți petreci un timp, certându-te pentru gând, în timp ce pe-afară îți pui un zâmbet misterios foarte adecvat circumstanței.
E chiar un paradox că singurii care te cunosc cu-adevărat nici nu te-au privit. Antonieta, fiindcă pare foarte preocupată să studieze programul de sus până jos. Domnul Antoni, fiindcă viața celorlalți nu-l interesează nici cât negru sub unghie. Și, chiar de l-ar interesa, sunt ani de când a pierdut capacitatea de a mai fi surprins de ceva.
Fabricantul de ciocolată Antoni Sampons, fostul ginere al defunctului și nefericitului inventator al utilajelor industriale don Estanislau Turull, care-i era și vecin de lojă, nu lipsește niciodată de la spectacolele de la Liceu, doar dacă prezintă Il trovatore, singura operă pe care nu vrea s-o mai vadă niciodată. Oricine în acest univers de flecare și indiscreți știe că bogatul ciocolatier e un adevărat domn, nu doar un meloman înrăit, și că are o problemă fără soluție cu personajul Manrico, despre care nu vorbește nimeni în prezența lui și a fiicei.
„Și cea de-alături trebuie să fie loja lui Turull”, îți zici, dar despre asta nu vrei să întrebi. E mult de când ți-ai interzis ție însăți să vorbești cu Horaci despre lucruri din trecut. Și-apoi, totul începe să fie puțin prea îndepărtat, nici nu merită. Dar memoria nu poate sta locului și acum, că ești pe scena originală, privind drept spre loja care a fost a fabricantului de utilaj industrial Estanislau Turull și a soției lui, donya Hortènsia, nu știi cum îți vine, clară, în minte imaginea domnișoarei Càndida îmbrăcată ca o prințesă, ieșind din casă la brațul tatălui ei. Cât l-a adorat nefericitul domn Estanislau pe copilul ăla! N-ai mai văzut așa-ceva, nici în bine, nici în rău.
Și deodată înțelegi de ce copilul adormea în avanlojă de cum începea primul act, dar îi înțelegi și tatăl, îndurerat că fata nu poate să aprecieze operele, nici măcar pe cele italiene. Mai ales Rigoletto. Ah, Rigoletto, o să-i spui doctorului Volpi, adică Horaci, să te ia când or s-o prezinte, că vrei să știi toate lucrurile despre care domnul Stanislas vorbea fascinat. Ți-e clar că o să știi să cânți o bucățică, cea cu „Bella figlia dell’amore”, pe care-ai ascultat-o de-atâtea ori lângă Càndida.
– Știi ce-am auzit? zice deodată doctorul, purtat de gânduri în aceeași direcție cu tine. Càndida Turull s-a întors la Barcelona.
Din romanul în curs de apariție la editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“. Traducerea din limba catalană de Jana Balacciu Matei