Bogdan Coșa (n. 24 ianuarie 1989, Codlea) a absolvit studiile masterale în teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității din București. În 2011 a obținut Premiul pentru debut al Editurii Cartea Românească, în urma căruia a publicat romanul Poker. În 2013 a publicat la aceeași editură volumul de poezii O formă de adăpost primară. Este inclus, alături de 19 romancieri din Europa, în antologia European First Novel Festival (Visit Printing House Budapest, 2012).
Între 1 octombrie 2012 și 31 septembrie 2013 a beneficiat de bursa de creație a revistei Observator Cultural, perioadă în care a scris romanul Poker. Black Glass.
Cel de-al doilea roman al trilogiei Poker – tulburător și autentic – este confesiunea stranie și devastatoare a unui om singur, pășind tot mai absent pe câmpia depresiei, tot mai aproape pe zi ce trece de fluviul învolburat al nebuniei.
Black Glass continuă povestea lui Tudor Klein, unul dintre cele mai populare personaje din literatura română contemporană, la trei ani după aventurile acestuia alături de „frăția” din Poker (2011), romanul care l-a făcut cunoscut publicului larg pe Bogdan Coșa, câștigătorul Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească în anul 2010.
„Se spune că jumătate dintre cei care suferă de atacuri de panică sau de pe urma oricărei alte forme de anxietate ajung să dezvolte, în mai puțin de cinci ani, o depresie severă. Cei mai mulți se feresc să vorbească cu un medic încă de la primele semne ale bolii, căutând, până să ajungă la literatura de specialitate, descrieri ale unor cazuri similare. Așa am procedat și eu, asistat de librari, de anticari și de psihiatrii Internetului, iar Black Glass este modul meu de a le mulțumi atât celor care au făcut publice istoriile lor, cât și celor care au făcut artă din asta, pentru că nu m-au lăsat singur.” – Bogdan Coșa
„Un stil succint, straight, care vine stilistic în descendenta unor Norman Mailer – Bret Easton Ellis, face ca romanul său, destul de scurt ce-i drept, să poata fi citit dintr-o suflare. Nimic din fițele debutanților de artiști neînțeleși, doritori să-și pună mereu în scena opțiunile literare, nu transpare în scriitura lui Bogdan Coșa.” – Alex Goldiș
*
* *
Timpul părea că trece în defavoarea tuturor, ca-ntotdeauna, dar mai ales în defavoarea celor ca mine, care-și trăiau atunci ultimele zile ale adevăratei și neimportantei tinereți. Veneam după un moment de maximă tensiune gospodărească, după ce-am înjurat cele două ouă care s-au rostogolit de pe masă pe linoleumul din bucătărie când, pe la prânz, încercasem să fac o omletă banală. Nu mai aveam nici ouă, nici chef să m-apuc să șterg, nici nu voiam să ies și să cumpăr altceva de mâncare, așa că nu-mi rămăsese decât să încălzesc la microunde un alt castron cu supă.
În timp ce mâncam la biroul meu negru m-am gândit destul de serios că, de unde n-am fost un tip prea vesel niciodată, sau prea afabil, începusem să mă duc la fund și nu vedeam ce ar mai fi fost de făcut, de unde aș fi putut s-o apuc ca să reușesc încet-încet să mă îndrept. Mă-ntrebam, înghițind lingură după lingură fără prea mult zgomot, cu ochii în monitorul negru care mă reflecta, de ce rămăsesem doar cu un drum agale la vale. Acum pot explica clar, dar atunci problemele astea răsăreau în minte de după masivul reprimărilor, se ridicau pe boltă ca să mă sâcâie sub formă de senzații concrete, așa cum se întâmpla când mă lipeam eu de varul verzui, pe care-l luam în umeri și-n coate când coboram și urcam pe scările putrede în mansardă, necăjindu-mă mai mult pentru haină, că se curăța greu.
Varul uscat era singurul detaliu al decorului care nu înghețase în iarna aceea, așa că m-am gândit s-arunc de sus niște găleți cu apă, să construiesc o încăpere-iglu, dar nici asta nu puteam face deocamdată, că nu mai aveam apă decât pe fundul bidonului, pentru nevoi personale; pentru mâțe, în general, sau ca să spăl două-trei vase topeam zăpadă în cadă.
Nu era nimic complicat, nu aveam nimic de descâlcit, dimpotrivă; viața mea se simplificase uimitor în ultimele luni: după douăzeci de ani terminasem cu școlile, eram calificat. Chiar dacă nu lucram în domeniu, aveam un loc de muncă bun și sigur, unde eram chemat uneori peste program, iar eu mă duceam bucuros, neavând mare lucru de făcut. Chiar dacă eram mediocru, puneam, cum se spune, suflet în ceea ce făceam. Acceptam sfaturi, părerile contrarii le țineam pentru mine fără remușcări, iar viața mea, din punctul ăsta de vedere, nu era deloc rea.
În ultimul timp nu mai frecasem decât niște bonusuri ridicate la fileu. Renunțasem, cu crize bruște, la poker și la orice alt joc de noroc. Cu totul, renunțasem din primăvară și nu mai stăteam cu frica-n spate că s-ar putea duce totul de râpă. În martie fusese introdus impozitul pe câștigurile din jocuri de noroc online, așa că nu mai renta decât dacă învârteai sute de mii, ceea ce, nu mai era cazul.
Totul se terminase deja, iar asta, cumva, îmi dădea satisfacția că ieșisem destul de curat, că nu mai trebuise să dezleg firele înnodate ale fiscalității, căci fusese suficient să le tai și să ascund ghemul. Aveam ceva bani puși deoparte, chiria pe care o plăteam pentru casa din strada Sfinților era infimă, iar imobilul figura ca fiind debranșat de la curent, deși, prin panoul antic de siguranță mai trecea câte un fior electric. Îl simțeam, ca orice altceva din casa aia, era la limita suportabilă a organicului. Atunci când aprindeam al doilea bec, o veioză, de cele mai multe ori, căci n-aveam prea multe de făcut seara, așa că citeam până mi se făcea somn, circuitele păreau să împingă ardelenește albinele amorțite peste iarnă în pereții umpluți cu stufăriș. Apa fusese sistată și ea până la remedierea defecțiunilor, Internet aveam de la Primăria Capitalei și de la Tatăl Nostru care este în ceruri și care, de acolo, îngăduia Wi-Fi și peste Cartierul Armenesc, așa că mă mulțumeam cu un salariu nemeritat de cadru inferior al unei instituții, plus câteva cursuri predate la Universitate, de unde mai scoteam ceva ca pentru țigări, refuzând orice altă propunere de angajare pentru a nu mai avea de-a face cu oameni și mutre noi, pentru o viață fără dans social și, mai cursiv, pentru a avea timp să-mi văd de-ale mele.
O dată pe săptămână îmi permiteam să umblu la contul secret și să îmi fac poftele. Atunci transferam câteva zeci de euro și pariam pe curse, privind în monitorul laptopului cum ogarul pe care mizasem ratează o ieșire din curbă sau cum, dimpotrivă, pe ultima lungime aleargă fără să mai simtă din urmă răsuflarea vreunui adversar, fin, cu coapsele lucind în bătaia reflectoarelor, rămânând uneori mai bine de două secunde blocat în imaginea transmisă live cu labele din față formând, îndoite pe pământ, un unghi ascuțit, în timp ce labele din spate le depășeau cu o centime în aer. Rareori aveam o dispoziție mai bună decât cea din timpul curselor când totul se termina, iar în momente ca acelea nu mă împotriveam să ies și să mă plimb pe străduțe până când crivățul iernii sudice mă obosea și mă făcea să caut din ochi, încruntat, cel mai apropiat bar în care să intru, să-mi amintesc dragostea și visele mele care, atât de stupid, mă părăsiseră. Să cad într-o fadă reverie în timp ce curentul cald și umed de lângă ușa toaletei îmi înfiora umerii precum autumnalul băltăreț, un vânt sudic, moale, care vestea ploile nesfârșite din luna noiembrie. După douăzeci și cinci de ani, atât îmi rămăsese.
Cu familia întrețineam o flacără plăpândă, de exemplu, în caz de boală la pat. În ultimul timp îmi vizitam tatăl de câteva ori pe an, de Crăciun stăteam trei zile la el, la fel se-ntâmpla și vara, când mergeam împreună la țară, unde aveam noi o casă construită mai demult, când eram încă mic și totul era OK, dar la care ajutasem și eu – cărasem cărămidă, dădusem la mână beri, treburi de copil care avea să meargă în clasa-ntâi din toamnă, nu prea grele, în general treburi prin care tatăl meu arăta autoritatea pe care o avea față de mine ca să-i facă invidioși pe frații lui – fără excepție, niște bețivi, ca toată partea bărbătească a familiei mele extinse. Făceam vișinată, afinată, țuică, mai tăiam lemne, în general ne prefăceam ocupați, dar ne mișcam destul de lejer, nu cumva să terminăm mai repede și să ne prindă seara liberi, lucizi sau prea puțin obosiți, că n-aveam ce să ne spunem și fiecare, în felul lui, știa asta.
În rest, treceam pe la el mai mult din milă și dintr-o recunoștință limitată. Stăteam o după-amiază, îl ajutam să repare câte ceva, să dea jos mucegaiul din debara sau să curețe pânza de păianjen, apoi se făcea seară și ne ocupam timpul cu mâncatul, pentru ca dimineață să plec cu primul tren. Nu aveam prea multe de împărțit, nu fusese părintele preferat și, slavă Domnului, nu încerca să repare asta acum, menținând astfel situațiile penibile la un nivel suportabil. Ridicam din când în când ochii unul la celălalt sau în farfuria vecină, să vedem cât mai durează, calibrându-ne viteza cu care-nghițeam. N-aveam niciunul realizări despre care merită vorbit, nu aveam pasiuni comune, nu aveam pasiuni, în general, căci moștenisem asta de la el. Nu ne interesa părerea celuilalt în legătură cu nimic, mâncam tăcuți, mulțumit fiecare de decența găsită firesc, apoi ciocneam un pahar de coniac ieftin și dulceag, de care bea el, sau ciocneam ce aduceam eu de la București și așteptam să se ducă în camera lui, care fusese salonul meu de recuperare pentru câteva luni, să se uite la documentarele despre pești mari, bărbătești, și să termine sticla cu un acvariu virtual în față, în timp ce eu rămâneam crăcit pe canapeaua extensibilă din bucătărie și mă uitam la snooker sau la sporturi occidentale, total străine de natura mea, din lipsă de curiozitate pentru altceva, afectat într-un mod surd de absența atenției necesare pentru filme sau emisiuni în care ar fi trebuit să urmăresc o poveste care n-avea de-a face cu viața mea.
În sală intrase, nu se știe de unde, un muscoi. A trecut de câteva ori prin fața mea, m-a făcut să ridic ochii și să văd scena din față, mulțimea, sticla pe care-o adusesem cu mine din celălalt bar, unde aflasem din întâmplare, din obișnuința de a intra pe Facebook-ul acum gol, pentru a vedea oglinda socială, că Irina mea dăduse attending la concertul din seara aia.
Din când în când cineva deschidea ușa și frigul intra pe sub masă și se freca de picioare ca un maidanez obișnuit cu aglomerația. Atunci îmi strângeam pulpele una într-alta și așteptam momentul în care, după ce ușa se va fi închis, spiritul rece va dispărea ca-n fetița cu chibrituri.
Mintea mea era spartă, sufletul, dezgustat, îmi aminteam cum frunze de cireș în bătaia soarelui, rotite de vânt înainte și înapoi, trimiteau feței sale frumoase scânteieri ca lumânărelele, dar asta înapoi în aprilie, când încă mai stăteam pe bancă într-un fel de curte interioară, când încă mai credeam că lumina o face mai vaporoasă, că prin ea pot accesa atenția și înțelegerea unei femei reale, care mă va iubi. Atunci mințile noastre gândeau lucruri similare care ne făceau să ne dăm telefoane; ne știam fețele doar închizând ochii și plusam glume pentru bunăstarea momentului. Numeam asta prietenie.
Bea Martini cu măslină pentru că și eu beam Martini cu măslină, făceam cursuri de franceză ca să-ți poți exersa vorbirea pe mine. Mai ținea oare minte? Mă chema dimineața la șapte iar eu săream în geacă și treceam strada cu mâinile în buzunare, lipite de corp cât să nu-mi cadă caietul de exerciții, apoi căutam Dâmbovița și-ncercam să-mi închipui cum ar fi să urc râul ăla jegos într-o barcă de pescar până sus, la Izvor, unde stătea ea, amărâtă și indecisă încă dacă să dea curs planurilor mele, dacă să se mute în casa mea dărăpănată, cu chirie. Să vâslesc prin Bucureștiul cel uscat de vântul la 6 grade Celsius, apoi să-mi ungă mâinile crăpate cu o cremă suedeză. Câtă energie puneam la bătaie și cum a venit iarna și ne-a măturat. Cum stăteam și fumam din reflex și cum nu mai reușeam să sper că viața, după eșecuri memorabile, merită prelungiri neasemuite.
*
* *
Când s-a hotărât să vină spre mine știind că am urmărit-o toată noaptea, că am păzit-o cu coada ochiului de alți oameni, mi-am dat seama că am confundat-o și că-i o tipă pe care nu o cunosc, dar am așteptat-o în fundul sălii, cum văzusem că face personaj principal într-un film, doar că personajul dansa, iar eu, dimpotrivă.
Iată-mă în mijlocul iernii, deci, în fundul unei săli de concert, după ce-mi tocasem banii ca să ridic un cămin și să ne fie viața ușoară. Țineam gluga hainei pe cap, un stand vertical de dispreț pentru tot ce mă înconjura, singura atingere pe care corpul meu o mai suporta fiind aceea a palmei care-mi susținea falca. Un spiriduș de femeie s-a apropiat și mi-a spus că o cheamă Maria. A vrut să se-așeze, dar a așteptat semnul meu, care n-a venit niciodată. Descurajată, s-a dus la bar.
Când s-a întors, spre surprinderea mea, transferată realității printr-o față plată și inexpresivă, a luat inițiativa întorcând scaunul; sprijinindu-și coatele de spătar, s-a așezat în culmea coolness-ului de partea cealaltă a mesei. A început să-mi zică, să țipe, mai degrabă, ca în filmele americane atunci când personajele sunt în bar și nu se prea aud, a început să-mi povestească, deci, să-mi pună fel de fel de întrebări, cum fac tinerii când vor să se cunoască. M-am uitat la ea, dar n-am ascultat-o atent, n-am întrebat-o nimic, mi-era scârbă de ce-aș putea spune dacă aș fi o clipă sincer și aș pune-o în cuvinte rostite. I-am răspuns totuși că e o seară frumoasă în care beau această minunată sticlă de whisky, ceea ce o invit să facă aici sau aiurea, indiferent fiindu-mi. Zâmbetul ei a ținut piept replicii, privirea a alunecat înăuntru și totuși s-a ancorat în ceva ce numai ea a înțeles, că a decis să rămână, în timp ce eu continuam să survolez sala din liniștea scaunului meu confortabil fără să-i dau atenție. Așa au femeile o răbdare încăpățânată, așa ajung să ne ia cu ele încet-încet peste tot, de la cumpărături festive până la serile idioate de karaoke; deși noi avem o reținere nobilă, cedăm. Se numește bun simț, apoi resemnare boantă, când viața ta se dizolvă și nu mai simți decât o căldură simplă, Q, cum o notezi în clasa a șaptea, o căldură perfect fizică, după care mereu dorința de a dormi în pace.
De-acolo, fără ochelari și-ntr-un întuneric roșiatic, prin micul fum emis ca efect special în final de mic concert al unei trupe fără prezent și fără viitor, trei fete din patru îmi rețineau inițial atenția, pentru că mă gândeam „Acum care ești tu, acolo, departe?”.
Era gata distracția. Publicul s-a îndreptat către garderobă, care era la cinci metri în fața mea, pe dreapta, într-un intrând. În douăzeci de minute am simțit cum trece toată viața pe care nu o voi avea prin fața ochilor. Scanam fiecare femeie care stătea în spatele celei care tocmai dăduse biletul cu numărul cuierului pe care-i fusese agățată haina. Fata asta, Maria, se încăpățâna să continue surdul dialog.
Îmi vorbea despre sistemul de recomandări în recrutare, despre felul în care poate funcționa în străinătate instituția care o plătise peste vară ca să țină niște cursuri de engleză angajaților francezi permanenți. Eu mă gândeam la scorpioni și la ușurința cu care pot distruge lumea vărsătorilor; lumea, în general, prin puterea lor executivă. Era iarnă, era sfârșit de ianuarie. Cu o zi în urmă fusese ziua mea, o zi scurtă pe care o începusem la cinci prin generozitatea somniferelor, cum somnul natural, acest vechi neprieten al meu, mă părăsise deja; zi pe care o începusem într-un bar muncitoresc aflat la câteva străzi distanță de casa în care locuiam, pe care o continuasem și pe care aveam să o închei dimineață în Biserica Italiană, înțepenit pe o băncuță în fața atâtor culori, fără suflet. Acolo cânta Irina în cor, dar în acea zi obosită de ianuarie nu picase niciun sfințișor, anche un santo. Cum nici după concert, după ce-am memorat fețele a cincizeci de femei, nici urmă de sfântă.
Sala s-a golit treptat, Maria aducea necontenit băuturi funky, iar între timp două blonduțe se așezaseră la masă după ce înainte se fâțâiseră lângă noi pe ceva britpop gen Kasabian sau Pulp, o piesă ce le-a plăcut lor mult, că se distraseră pe ea de parcă trăiseră o tinerețe imaginară în London ’93, când cocaina făcea echipă cu salariul mediu pe economie.
Blondele s-au dovedit a fi suedeze. Elsa, care era cea înaltă și al cărei nume am aflat că e forma scandinavă a lui Elisabeth, și Karin, citit Kah-rin – snoabe și bețive narcisice ale nordului, plecate în anul sabatic prin Europa de Est în căutarea adevărului via ONG-uri pline de bani, specializate pe ecologie și alte lucruri de-astea nefirești. Alcoolul îmi amorțise membrele și îmi jupuise fina pojghița de indulgență socială, pe care o aveam de obicei trasă peste neuronii responsabili pentru judecățile de valoare.
A doua, după cum mi-am dat seama mai târziu, semăna cu icoana-mi. 1,70, șaten deschis, ochii verde-maronii, frumusețe epileptică. Aceleași mâini nervoase, cu degete care parcă se încâlceau când apuca sau lăsa din mână paharul, același fel de a-și mișca șoldurile uitând de ea, așa cum obișnuia cu ani în urmă să danseze Ada în fața mea după ce petreceam în cluburile brașovene cu șampanii și atenții, căci despre ce povestesc eu: același mers împleticit pe coridorul îngust, aceeași lumină chioară în baia băieților, aceleași buze călduțe, cu aceeași poftă, într-o mișcare lentă și irațională înainte și înapoi; o față cu mult mai urâtă, dar, în final, același stop-cadru, pentru că tot ce nu îți dorești e real, restul fiind o posibilitate doar.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească