La inceputul anilor 2000 au apărut trei cărți despre Nicolae Manolescu. Scrisă pe un ton minor-empatic, cea a lui Mihai Vakulovski (Nicolae Manolescu, Aula, 2000) se afla incă sub semnul improvizației. Mult mai substanțială era intreprinderea lui Mircea Mihăieș (Scutul lui Perseu, Curtea Veche, 2003): volumul reprezenta cu adevărat o abordare critică, dar neglija, in schimb, componenta de istorie literară. Tocmai din aceste motive, prima tentativă monografică a constituit-o abia cartea lui Laszlo Alexandru (Criticul literar Nicolae Manolescu, 2003), ajunsă acum la a doua ediție*.
In Avertisment-ul preliminar, Laszlo Alexandru afirmă că tomul său reprezintă “o analiză de istorie literară” (p. 12) efectuată “din perspectiva foarte pragmatică a documentului” (p. 11). Aserțiunea e doar parțial probată de efortul autorului, care adaugă comentariului propriu-zis un inventar exhaustiv al cronicilor lui N. Manolescu. Pe de altă parte, structura cărții se revendică de la partiția clasică a studiului monografic, dat fiind că, după un scurt excurs biografic, sunt analizate rând pe rând “genurile” criticii manolesciene: eseul, monografia, polemica, istoria literară (unde e luată acum in calcul și ediția “integrală” a Istoriei critice), teoria literară și cronica.
Un alt fapt lăudabil e acela că in evaluarea textelor este convocată și critica criticii, adică diversele reacții suscitate printre confrați de articolele/volumele lui N. Manolescu. Asemenea precauții nu scutesc totuși discursul autorului de anumite erori. De exemplu, romanul arghezian analizat in Arca lui Noe se intitulează Cimitirul Buna-Vestire, și nu Bunavestire, cum apare la p. 166; apoi, nu Nicolae Manolescu “reinterpretează” in premieră tradiționalismul poetic ca latură a modernismului (p. 180) – afirmația se găsește deja in capitolul despre Fundoianu din Istoria călinesciană; sau: clasificarea din Despre poezie nu este o triadă (poezie tradițională/ modernă/ postmodernă, p. 185), ci un binom, de vreme ce pentru N. Manolescu postmodernismul e un simplu compartiment al poeziei moderne.
Defectul major al cărții lui Laszlo Alexandru provine dintr-o vădită incompatibilitate intre profilul intelectual al autorului și exigențele abordării monografice. Laszlo Alexandru s-a afirmat la inceputul anilor ’90 drept un spirit combativ, care și-a câștigat apoi o anume notorietate prin articolele reunite in șase volume subintitulate “polemici”. De altfel, “polemică” e unul dintre cuvintele ce revin obsedant in paginile cărții: “Polemica am indreptat-o in repetate rânduri nu doar spre unii comentatori ai lui Manolescu, ci chiar spre protagonistul cercetării noastre” – declară belicos autorul la p. 13 a volumului.
Acolo unde polemica lipsește, Laszlo Alexandru o inventează. Astfel, intr-un intreg capitol al cărții, autorul “polemizează” cu N. Manolescu pe considerentul că… “subiectul” cercetării nu agreează polemica (p. 75-100). Insă apetitul polemic al lui Laszlo Alexandru constituie in același timp limita gândirii sale critice: el e un experimentat soldat de gherilă, dar nu are aptitudini de comandant; știe să contrazică, dar nu poate, el primul, să “zică”; dezbate onest și dezinhibat orice idee primită, dar ii lipsește simțul perspectivei. Ideile sale infloresc doar ca o excrescență parazitară pe terenul gândirii interlocutorilor.
Or, dat fiind faptul că abordarea monografică a criticii manolesciene era o premieră, Laszlo Alexandru nu trebuia să “polemizeze” cu un “adversar” invizibil, ci, pur și simplu, să-l construiască. Faptul in sine de a propune un studiu global asupra unui critic contemporan era deja o provocare ce depășea măruntele chestiuni litigioase de care se agață autorul. Dar acesta ratează miza: “Nicolae Manolescu”, personajul cărții lui Laszlo Alexandru, nu e “plauzibil” pentru că nu are consistență; notele disparate nu se incheagă intr-o structură unitară. Mai mult chiar, minimalizând importanța sintezelor manolesciene și insistând asupra foiletonisticii, Laszlo Alexandru pare să ignore că prin aceasta nu face decât să acrediteze o mai veche prejudecată: aceea că Manolescu ar fi “divinul cronicar” al criticii noastre (și doar atât!?).
Prin urmare, după ce a ridicat cu mult aplomb mănușa, Laszlo Alexandru se intoarce și o așază cuminte la loc. Critica lui N. Manolescu iși așteaptă incă monograful.
*) Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Paralela 45, Pitești, 2009, 432 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).