Mai are șanse politica de mediu la nivel european? Majoritatea statelor Uniunii Europene rămân atașate ei, deși criza economică face ca analizele cost-beneficiu să fie cât mai frecvente. Într-o perioadă în care fiecare slujbă contează, guvernele nu sunt confortabile în a lua măsuri care să duca la concedieri în industrii, fie ele și poluante. Totodată, lobby-ului verde, întâlnit atât la Bruxelles, cât și în statele membre, i se opun puternic periodic lobby-uri precum cel auto (cel german fiind notabil).
De partea cealaltă, industriile verzi sau cu potențial verde, precum cele privind energia regenerabilă, sunt încă mai putin competitive din punct de vedere al prețului și asta le diminuează din atractivitate. Ideea că și ele crează slujbe ajută, dar nu justifică de multe ori în ochii factorilor de decizie, compensarea, raportat la zeci și sute de mii de oameni (în funcție de țară) angajați în sectorul energetic “tradițional”, asta atunci când industriile se pun cap în cap ca interese.
Apropo de factori decizionali, și de planul politic, ajută faptul că există partide verzi în mai multe state europene, ele putând condiționa sprijinul lor parlamentar sau guvernamental de susținere a unor politici mai favorabile mediului înconjurător. Tendința macro însă este spre reindustrializarea Europei pentru a face față cu bine presiunii competitive globale. În perioada de prosperitate, era “cool” să fii verde, politica îmbrățișată, cel puțin formal, de partidele de la dreapta la stânga, însă nevoile crizei au schimbat situația și nevoia de verde a ajuns una “superioară”, cele de creare de slujbe și de restartare a economiei fiind unele primare.
Pe de altă parte, cauza verde nu trebuie să deznădajduiască, căci timpul acționează în favoarea sa: tehnologiile verzi se ieftinesc, iar nevoile de mediu sunt din ce în ce mai presante, atât în Europa cât și în lume: exemplul Shanghai-ului, oraș care ajunge periodic la știri prin poluarea sa, nu trebuie neglijat. În plus, accidente precum cel de la Fukushima frânează dezvoltarea energiilor concurente precum cea nucleară. Cauza “un mediu mai sănătos pentru copiii noștri” nu poate avea contestare morală.
Cert este că Uniunea Europeană va încerca să își îndeplinească sarcinile autoimpuse la Consiliul European din 2007 când s-a angajat unilateral la 20% reducere a emisiilor, și posibil la 30% dacă și alte state dezvoltate își vor asuma ținte comparabile.
România are și ea de îndeplinit aceste ținte, pornind de la o “dezindustrializare”, bucată cu bucată, în anii 90, până la nevoile repunerii economiei pe baze industriale sustenabile în prezent. La ce ne putem aștepta în România prin prisma dezbaterilor de exploatare a resurselor, reindustrializare, construcții de autostrăzi? Ne putem aștepta la controverse, la divergențe puternice de opinie, dar la o victorie, într-un final, a taberei care vizează exploatarea resurselor și industrializarea: dacă românii vor alege între slujbe și un mediu sănătos, dar cu mai puține oportunități, e puțin probabil ca o majoritate să aleagă mediul. Asta nu înseamnă însă că România nu va respecta standardele europene în domeniu, dimpotrivă. Important de menționat e totodată că cei care vor reuși să concilieze nevoile de mediu cu dezvoltarea economică vor câștiga capital politic și social. Rămâne de văzut dacă vor avea înțelepciunea să facă asta.
Dan LUCA este Doctor în Relații Internaționale și Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Este autorul a 3 cărți despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european și dilemele comunicării. Este profesor la universități din Bruxelles, Gorizia (Italia), București și Cluj.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.