Se vorbeste tot mai frecvent despre Marea Neagra. Si e oarecum curios sa vezi sporirea interesului public fata de o tema pe care traditia noastra pastoral-mioritica o exclude.
N-am fost niciodata un popor de marinari. Nu am descoperit, pe mare, nici un tarm colonizabil. Dar ne aflam imparabil, cu micul nostru litoral pontic, in fata acestei mari necunoscute. Fie ca suntem dipomati sau politicieni, ne asteptam ca statutul juridic, realitatea economica si configuratia securitara a vecinatatilor noastre “lichide” sa capete un vector. Presedintele Traian Basescu, fost “lup de mare”, e autobiografic sensibil la aceasta dimensiune a politicii externe romanesti. Iar Ministerul Afacerilor Externe – care implementeaza mandatul noii orientari – s-a concentrat, in ultimul an, asupra modalitatilor optime de a “deschide” Marea Neagra catre comunitatea euroatlantica.
Daca intri in detaliile acestui dosar multa vreme neglijat, constati imediat ca sarcina e mai complicata decat pare. Pontul Euxin ramane cea mai “inchisa” dintre intinderile marine ale continentului nostru. Antichitatea situa aici leaganul mitic al argonautilor si orizontul oniric al speculatiilor despre Hyperboreea. Prin cele doua provincii scitice ale Imperiului Roman, Marea Neagra a oferit doar un loc de exil si de reverie barbara. In perioada migratiilor, pe aici au alunecat, spre Constantinopol, drakkarele varegilor, pline cu blanuri de samur, cu peste afumat sau, dupa caz, cu mercenari cu chica rosie. Mai tarziu, pe vremea splendorii Republicilor marinaresti, genovezii au creat, pe coasta nordica si occidentala, porturi comerciale intinse dinspre Odesa pana la gurile Dunarii. In perioada moderna, mai precis inainte de Razboiul Crimeii, Marea Neagra a beneficiat de o fructuoasa internationalizare: asa se explica vocatia consulara a unor asezari precum Braila sau Sulina, unde a inflorit, mai ales in a doua parte a secolului al XIX-lea, o surprinzatoare societate cosmopolita. In perioada dominatiei sovietice, ea a suferit o militarizare hermetica, ostila oricarui veritabil proiect colectiv.
Cum stam astazi? Dupa 1990, statele riverane au intrat in combinatii practice – ilustrate prin Organizatia pentru Cooperare Economica la Marea Neagra, care s-a dotat cu banca proprie, cu secretariat si cu presedintii semestriale rotative. In paralel, a fost generata asa-numita Blackseafor, exercitiu de intarire a increderii si de cooperare militara pe care cei mai puternici riverani – Rusia si Turcia – ar dori sa-l “operationalizeze”. Aici intervin cele mai semnificative diferente de viziune. Pentru ca intrebarea majora e urmatoarea: pot riveranii sa asigure, singuri si fara legaturi exterioare, securitatea bazinului pontic sau e nevoie (filosofica si tactica) de o formula deschisa, care sa racordeze Blackseafor la operatiunea Active Endeavour, desfasurata de NATO in Marea Mediterana? Parerile sunt impartite: Romania, Bulgaria, Georgia si, cu anumite ezitari, Ucraina doresc sa exploreze ipoteza “deschiderii”. Rusia si Turcia (care tine in mod legitim la controlul asupra stramtorilor, asa cum este el autorizat prin Conventia de la Montreux) sustin mai degraba mentinerea statu quo-ului. Dezbaterea e departe de a fi fost transata.
Romania – care exercita acum presedintia Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei – isi propune deocamdata sa lanseze, la finele lui martie 2006, Euroregiunea Marii Negre. De curand, a fost inaugurata Euroregiunea Adriatica. Urmeaza Euroregiunea Baltica… Altfel spus, pana sa se hotarasca NATO si UE daca sunt sau nu strategic interesate de includerea bazinului pontic in sistemul euroatlatic, putem miza pe garantii de soft security. Am vrea ca puterile locale din cele sase state riverane sa coopereze mai intens pentru consolidarea democratiei si a statului de drept. Este si acesta un pas, modest, dar concret, spre o civilizatie regionala cat de cat predictibila.