Popasuri ale tineretii mele (I)

Editura Curtea Veche pregateste pentru tipar doua volume de memorii ale celebrului matematician si estetician Matila Ghyka, intitulate Popasuri ale tineretii mele si Fericit ca Ulise… Traducerea din limba franceza este semnata de Georgeta Filitti, care reda cu maiestrie spiritul epocii in care a trait autorul. Publicam in acest numar fragmente din introducerea celor doua volume, semnata de Patrick Leigh Fermor, prefatatorul editiei engleze (The World Mine Oyster, Ed. William Heinemann, Londra, 1961), care si-a actualizat textul pentru editia in limba romana cu scopul de a reda un portret cat mai complet al lui Matila Ghyka.

Fermor despre Ghyka
Nu cred ca doar cele sase decenii de patina asternute intre azi si adolescenta mea (Patrick Leigh Fermor s-a intalnit cu Matila Ghyka de mai multe ori, la Londra si la Bucuresti, n.n.) ma fac sa constat acum ca farmecul, inteligenta, umorul si gluma, ca si discutiile libere si incitante din Moldova au insemnat ceva ce n-am mai intalnit de atunci.
De aceasta obsedanta atmosfera moldoveneasca – lenevoasa si aristocratica, venita din strafunduri, unita cu cea a Iasilor decazuti si plina de biserici – va fi fost, neindoios, inconjurat in copilarie principele Matila Ghyka. E o lume pentru care, cu toate calatoriile de mai tarziu, avataruri sau exiluri, a nutrit o afectuoasa si usor confucianista inclinare. (…)
Primul domnitor Ghica intr-un principat romanesc a fost Gheorghe I Ghyka, urcat pe tronul Moldovei in 1658. In total zece membri din familia Ghica au domnit in Moldova si tara Romaneasca. Unii au fost domni buni, altii rai si mai multi au domnit putin si si-au incheiat domnia tragic, sub satarul gadelui. Ultimul dintre ei si cel din urma principe al Moldovei, inainte ca ea sa se uneasca cu tara Romaneasca si sa devina, in 1881, Regatul roman independent, a fost strabunicul autorului, Grigore al X-lea Ghyka.
De timpuriu insa, au fost si altfel de oameni in familia Ghica decat acesti sumbri hospodari. Viata lui Matila Ghyka a insemnat o succesiune excitanta si poate contradictorie de incarnari armonioase, ce se completau una pe alta. In “Lumea, scoica mea”, el aminteste, privind dojenitor-amuzat in urma, ca in tinerete avusese ambitia sa devina un “om complet” al Renasterii, asemeni lui Pico della Mirandola. In ciuda rezervelor sale, a ajuns exact asa. Viata i-a fost o succesiune de sinteze: romantic cu clasic, ortodoxie cu catolicism, matematica si poezie, geometrie si electronica, fizica si estetica, ceremonii si viata boema, reactii ereditare si liberalism dobandit, gandire intemeiata pe studiu si teze stiintifice, cu noutati, ecuatii in forma de sonete, precizia exegezei tehnice si filosofice, cu fascinatie pentru alchimia incantatorie si subconstienta a limbajului, emotie si analize, magic si ratiune, visuri si logica.
Contributia Frantei la desavarsirea lui Ghyka nu poate fi pusa in discutie. Cand, la varsta de 10 ani, a parasit prima oara Romania pentru o indelungata absenta, el avea sa cunoasca mai intai rigorile educatiei pariziene. A iesit cu stralucire din aceasta masinarie de mare precizie cu aptitudinea de a privi, a asculta, a simti, a cerceta si mai presus de toate a reactiona original la fenomene, acum adaugandu-se – gratie calugarilor franciscani liberali de la St. Ouen, severilor iezuiti din insula Jersey si mai apoi profesorilor de matematici superioare, electricitate si fizica – acea capacitate de a deosebi, a pune in contrast, a compara, a ordona, a deduce si a defini. Dar, ca toti matematicienii desavarsiti, curiozitatea l-a indemnat sa invete si curand cunostintele lui au ajuns enciclopedice. Asemeni cresterii rapide a unei plante viguroase, ele s-au intins in istorie, literatura, pictura, sculptura, arhitectura, toate ramurile matematicii, stiintelor naturii, posesorul lor interesandu-se deopotriva de sumedenie de aspecte obscure ori putin cunoscute.
Cu vremea, de-a lungul numeroaselor calatorii, a inmagazinarii unor imagini vizuale, a unor emotii, a resimtit o nevoie intima: nevoia formulei unice de ordonare a formelor, ritmurilor, proportiilor, relatiilor reciproce in arta si natura, generatoare in noi a celor mai adanci emotii estetice, o dimensiune ce inglobeaza totul, de la formarea cristalelor si structura petalelor, pana la Parthenon sau curbura muntilor. De fapt, intreaga lume vizibila. A descoperit si a dat la iveala acest izvor de mare puritate, jumatate tainic si de mult uitat, reprezentat de studiile pythagoriciene si, in jurul acestui trofeu stralucit – sectiunea de aur -, a construit, bucata cu bucata, complicata, ingenioasa si extraordinar de expresiva structura a filosofiei lui estetice.
Si-a expus teoriile intr-o carte remarcabila. Cand a aparut “Numarul de aur”, in 1930, cu lunga introducere a prietenului sau Paul Valery, cu argumentatia ei stransa, marele numar de ilustratii si formidabila etalare de desene geometrice, ecuatii algebrice si matematice, perfect informata, cu desavarsita competenta, intuitie poetica si emotionala, impactul si urmarile in lumea artistica franceza au fost imediate. A provocat sumedenie de laude, discutii si critici. Dintr-o data l-a ridicat pe autor la conditia de eminenta cenusie in Franta intelectuala, ceea ce in deceniile urmatoare n-a facut decat sa se confirme si sa se adanceasca.
Nu e nimic contradictoriu ori neobisnuit in absorbtia romanilor – in acest caz, a lui Matila Ghyka – de catre elita diriguitoare a literaturii si gandirii franceze. Sa ne amintim de figura trista si singuratica a lui Panait Istrati, bizarul fenomen Ionesco, Brancusi si – mai relevante, poate, datorita statutului si mediului din care veneau – de Anna de Noailles si familia Bibescu. Multi altii pot fi amintiti, pentru ca in nici o alta tara, nici chiar in Polonia ori in Rusia de dinainte de revolutie, nu exista (ori n-a existat) o elita intelectuala si sociala mai profund patrunsa de spiritul si de limba franceza. Nimic mai firesc ca Matila Ghyka si-a ales prieteni si la randu-i a fost ales de ei – oameni ca ValA©ry, LA©on Paul Fargue, Saint ExupA©ry, Paul Morand si Lucien Fabre.
La o cercetare mai atenta, alte doua contraste din viata lui Ghyka se dovedesc o mare realizare – si nu contraziceri cum par la prima vedere: ingemanarea de scriitor si estet cu meseria de ofiter de marina si diplomat. Marina franceza, unde Ghyka si-a facut o lunga ucenicie inainte de a intra in marina romaneasca, poate etala o impresionanta lista de scriitori si ganditori; e o caracteristica a Frantei, in dezacord bizar cu notiunea de traditie navala din alte parti. Diplomatia franceza, a carei influenta a fost puternica in Romania, a manifestat totdeauna aceleasi disponibilitati. Si e placut sa te gandesti ca Matila Ghyka si-a conceput primele incercari literare intr-un hamac de cadet la bordul marelui velier cu trei catarge IphigA©nie, in ultima lui cursa prin porturile marginite de palmieri din Martinica si Guadelupa. Si, mai tarziu, diagramele, notele, poemele, calculele si mormanele de manuscrise, alaturi de rapoartele de ministru la Stockholm, iar inainte de razboi alaturi de cele de la Legatia din Londra.
Il urmarim pe scriitor dintr-o Romanie hieratica si indepartata in Parisul luminat cu gaz aerian si in drum spre Antile ca marinar; suntem pe urmele lui cu extraordinara caravana diplomatica la unul dintre ultimii sahi ai vechii dinastii Khajar din Iran, o calatorie ce azi ne pare la fel de neobisnuita ca aceea a lui Marco Polo. Il insotim, in calitate de comandant al unei flotile de vase de razboi, din docurile Londrei eduardiene, de-a lungul Rinului, printr-un labirint de canale, in jos pe Dunare spre Marea Neagra. O intreaga Europa nestiuta e explorata, iar castelele si curtile unor mari ducate demult disparute se dovedesc in continuare prospere. Viena e inca KA¶nigliche und Kaiserliche, uniformele ulanilor si ale husarilor la balurile Curtii de la Potsdam sunt pretuite si comparate, iar muzeele si galeriile incep sa-si dezvaluie comorile. Dar revelatia principala ramane calatoria cea mai lunga si mai neconventionala, cuprinzand anul sabatic al comodului sau post diplomatic de la Londra: turul lumii. Ajuns in America, autorul adopta, din amuzament literar si ratiuni romantice, un nume fals si se duce sa lucreze intr-o uzina de automobile; o luna sau doua mai tarziu, e colaborator extern la un lungmetraj la Hollywood. Apoi vine traversarea continentului, China si Japonia, unde in sfarsit antenele sale se intind in voie, liberandu-i gandurile si – in cele din urma – porneste spre insulele din Marea Sudului, prada unei teribile excitatii. E la fel ca toata viata lui: tablouri, flori, pasari, pesti, animale, glastre, cladiri, costume, religii, istorie – toate acele lucruri spre care il mana o curiozitate nesatioasa si eclectica, facandu-l pe data sa vibreze. Si continua tot asa, cu aventuri la bordul unui vas de razboi tarist in timpul primului razboi mondial, cu inzapezirile nenorocite din vremea invaziei germane in Romania, cu casatoria fericita si durabila cu Eileen O’Conor, semanand indeajuns cu o localnica din umbroasa Moldova (asemanatoare in multe privinte Irlandei), urmasa unui om cu nume de legenda, O’Conor Don, apoi legatiile de dupa razboi si multe alte calatorii.
“Vanatoarea” dupa Fargue prin Paris, Blitz-ul la Londra si taranimea in vreme de razboi in Lincolnshire si Scotia, pana la universitatile americane unde ajunge conferentiar si – in cele din urma – sfarsitul cartii in Irlanda. Verva si sensibilitatea, o curiozitate mereu vie il insotesc voios printr-o uimitoare serie de experiente, pentru ca ultima sa-i fie cea de destarat, dupa disparitia Romaniei dincolo de Cortina de Fier. Acceptarea cu stoicism a suferintei dupa acest dezastru, suferinta la care cartea lui nici macar nu se refera, poate constitui un model pentru alti hedonisti. Fiindca, fara discutie, si asta face unul dintre deliciile cartii: Ghyka e un hedonist.

Din volumul in pregatire la Editura Curtea Veche

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar