Popasuri ale tineretii mele (III)

Publicarea unor fragmente din memoriile lui Matila Ghyka – marele matematician sI estetician – continua si in numarul de fata cu evocarea marii boierimi moldovenesti de la sfarsitul secolului XIX sI inceputul secolului XX, societate din care Matila Ghyka a facut parte prin origine. Descendent al uneia dintre cele mai mari familii de boieri moldoveni, el radiografiaza cu obiectivitate o lume de latifundiari, cu defecte morale si calitati intelectuale, prinzand in vizorul analitic figurile catorva personaje care au jucat importante roluri pe scena politica romaneasca a istoriei moderne.
      
Afara de Ghyka (cinci ramuri moldovene) si Bals – mai putin numerosi -, familia mea avea multe rude la Iasi, adica neamurile aliate Moruzi, Callimachi (amandoua vecine de mosie), Mavrocordat si Sturdza. Strabunica mea Bals, nascuta Callimachi, locuia tot in casa Bals; eram foarte mandru ca aveam o strabunica in viata, lucru rar si (sadism de copil) inca o data mandru pentru ca asistase, la varsta de 5 ani, la executarea tatalui si a unchiului ei (fost principe domnitor al Moldovei) de catre turci, la Smirna, in 1821, cred. Avea un profil ascutit de Piele Rosie, era subtire si mai eleganta in ceea ce priveste toaletele decat fiica ei (bunica mea), care se fixase cu autoritate la o moda osciland intre stilul celui de-al Doilea Imperiu si Mac Mahon. “Societatea” din Iasi cuprindea, in afara de reprezentantii boierimii pamantene si fanariote (greco-bizantine), un numar oarecare de familii grecesti, macedonene sau epirote – venite intre secolul al XVII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea -, intrate mai intai in mica boierime administrativa (membrii acestui cin sau birocratie guvernamentala, care primeau un mic titlu de “boierie” onorifica si personala la intrarea in administratie, ajungeau nobili ereditari dupa doua generatii de asemenea boierie onorifica). Sistemul, imitat dupa cel rusesc, unde orice membru in cin, colonel sau birocrat de rang echivalent, primea nobletea ereditara, a fost abolit in 1866.
Aceste paturi diferite ale societatii moldovene se aliasera in ultima suta de ani si pe la 1890 formau o clasa destul de omogena, in marginile careia se ridica acum noua burghezie intelectuala si profesionala (medici, avocati, politicieni), recrutata fie din clasa taraneasca (educatia de toate gradele era gratuita si obligatorie), fie din aceea asa-numita a arendasilor, mai corect, a marilor si micilor vechili ai marilor proprietati, inca numeroase (seful ramurii Ghica Comanesti avea 100.000 de hectare de padure, nepotul ultimului principe domnitor Sturdza avea cel putin tot atat). Aceasta societate ieseana era destul de cultivata (mai ales femeile), capacitatile si curiozitatea sa intelectuala fiind stimulate de aportul greco-bizantin. Keyserling a fost cel dintai calator care a constatat, pentru Romania in general, importanta acestei traditii bizantine, mostenitoarea, dupa el, a “sarii atice”, care facea din societatea romaneasca una dintre cele mai placute din Europa. Principele de Ligne subliniase acest fapt inca in 1790 pentru Iasi; iar iesencele aveau, desigur, mult din acest farmec bizantin, devenit farmec moldovean, la care se adauga elementul slav iesit din inrudirile rusesti si poloneze.
Sunt obligat sa precizez ca in acest caracter moldovean (al paturii sociale studiate aici) o multime de defecte serioase se amestecau cu calitati superficiale. Boierul moldovean (boierii sau marii proprietari de mai multe generatii inca mai existau ca clasa in copilaria mea si furnizau cadrele partidului conservator in politica, ca si o parte a partidului advers, sau liberal, vestejiti de conservatori cu epitetul “colectivisti”) era prea adesea lenes si jucator de carti, lasand arendasilor greci, armeni sau evrei administrarea pamantului, riscandu-si la masa de joc a cluburilor de la Botosani, Iasi sau Bucuresti venitul, adesea considerabil. Acest absenteism vinovat era resimtit dureros de tarani, care, gata sa accepte din partea propriului boier asprimea si chiar nedreptatea, erau foarte susceptibili cand nedreptatea sau asprimea aroganta veneau de la acesti arendasi, pe care-i urau din suflet. Adesea se produceau revolte taranesti locale dintre care una, in 1907, s-a intins aproape in toata Romania si a provocat caderea guvernului conservator. A fost inabusita aspru de guvernul liberal care i-a urmat; in timpul razboiului din 1914-1918, guvernul de coalitie condus de Ion Bratianu (seful partidului liberal) a promulgat o reforma agrara prin care a redus marile proprietati (cu exceptia padurilor) la maximum 300 de hectare, transferand pamanturile ramase disponibile taranilor.
Cu tot efectul nefavorabil asupra productiei agricole a Romaniei si a posibilitatilor de export, aceasta lege era necesara si satisfacea aspiratiile seculare ale taranilor, al caror moral a fost excelent intre cele doua razboaie. Proprietarii, mari si mici, au votat legea de expropriere. Am amintit mai sus ca aceasta clasa, comparata cu proprietarii agricoli din Germania ori din Occident, avea o multime de pacate, ce ne scutesc s-o plangem de eclipsa ei ca putere economica si politica; si apoi cele 300 de hectare ramase insemnau totusi ceva.
In aceasta majoritate de mari proprietari absenteisti sau nepasatori erau totusi unele exceptii, boieri care (ca sa revin la vremea cvasifeudala a copilariei mele) aveau ei insisi grija de pamant, se interesau de viata taranilor si le veneau in ajutor. Acesti boieri cu tendinte progresiste erau adeseori si cultivati, cu studii stralucite in Franta sau in Germania. Un tip interesant de mare proprietar de acest fel era pe atunci Petre Carp, seful unui partid conservator dizident, care-si facuse studiile in Germania si unea rafinamentul moldovean (era extrem de spiritual, in toata acceptia cuvantului) cu dragostea de pamant, constiinta patriotica si integritatea tipului superior de Junker prusian.
O alta figura de gentilom moldovean (ca sa folosesc un termen perimat, dar potrivit), de data aceasta de pura cultura franceza, a fost Constantin Rosetti de la Tetcani. Dupa stralucite studii de filosofie, si-a petrecut tineretea calatorind prin Europa. Cand, in 1916, Romania a intrat in razboi de partea aliatilor, el s-a angajat in calitate de cavaler de rangul doi intr-un regiment de cavalerie (sanatatea-i subreda facuse ca in timp de pace sa fie scutit de serviciul militar, incat nu era ofiter de rezerva); a luat parte la sarja de la Robanesti, unde regimentul lui a fost decimat si unchiul sau, Gheorghe Donici, angajat voluntar la 70 de ani, ucis langa el. Dupa razboi, a renuntat la calatorii si s-a instalat intr-un cuib de vulturi, o casa pe culmea unui munte, care domina mosia de la Tetcani si s-a izolat complet de lume ca sa nu se ocupe decat de administrarea proprietatii, din care o parte apartinea surorii lui, principesa Maruka Cantacuzino (acum sotia lui George Enescu, compozitorul lui Oedip) si unde era si un camp petrolifer.
Se scula la cinci dimineata, cobora calare, isi petrecea ziua la camp sau langa sonde, se intorcea dupa-amiaza pe la cinci si jumatate, facea baie si isi punea smokingul ca sa manance singur, apoi citea si lucra, filosofie, teologie, budism etc. Dormea afara, intr-un balcon deschis, vara si iarna, numai daca nu ploua torential ori viscolea.
In principiu, nu primea pe nimeni, nici chiar pe mama sau pe sora lui, pe care le adora si care adesea se aflau in vechea casa, la 2 km mai jos de cuibul lui. I se zicea “Mahatma” si aceasta porecla i se potrivea de minune. Am fost foarte mandri, sotia mea, matusa Elisabeth Ghyka si cu mine cand, stiind ca am venit sa petrecem cateva zile la mama lui, ne-a invitat intr-o seara la masa. A fost incantator, la curent cu toate, ca si cum abia ar fi coborat din Orient Expres, in timp ce un asfintit superb lumina peste Carpati, cu ultimele raze, figura fina si barba Aa€c la Velasquez a lui Mahatma.
O observatie pe care o facusem deja copil fiind: in majoritatea acestor familii moldovene, femeile erau, din motive misterioase (poate religia?), sub raport sufletesc si adesea al culturii la un nivel superior barbatilor; intre altele, ele se ocupau de familiile taranilor care lucrau pe mosiile sotilor sau tatilor lor, mentinand intre “curtea boiereasca” si bordeie o legatura umana care lipsea cand proprietarul era absent, iar vechilul taia si spanzura in administratia mosiei.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar