Pe an ce trece, Dumitru Crudu devine tot mai rafinat. Dacă în “Măcel în Georgia”destrăbălările atingeau cote paroxistice, demne de un Chuck Palahniuk, în colecția de povestiri “Oameni din Chișinău” verosimilitatea poate răsufla ușurată. Rămâne firul roșu al confruntării dintre comuniști și anticomuniști, dintre moldoveni și muscali. Alt numitor comun al celor două scrieri este dat de expresiile moldovenești, pentru noi bizare și suculente: “o laie de tineri”, “vâjul din Anglia”, “blegoșată”, “mi se cam stricase inima”, “să scot mai repde acul din miere”, “mă posmăgesc foarte tare”, “i-a plesnit răbdarea” etc. Însă nota predominantă și veșnic crudiană este libidoul și stimulentele lui. Sau hai să selectăm două note majore: sexul și politica. Orice ar face personajele lui Crudu, ele sunt excitate sau excită. Iar politică fac așa cum respiră, spre marea bucurie a fantomei lui Aristotel. Citindu-l pe Dumitru Crudu ai impresia că Basarabia e o terra del fuego, pământul cel mai pasional din lume. Dacă “Măcel în Georgia” era îmbibat de perversitățile academicienilor, “Oameni din Chișinău” zumzăie de excitație. Două pocnitori mai că nu se suie pe un pensionar englez. Limbajul corporal este mult mai captivant decât cel vocalizat: “pieptul ei sonor”, “avea o lăptărie la fel de impozantă”, “niște funduri pur și simplu tulburătoare”. Extrase din “Două tipe”. În “O pădure în mijlocul orașului”, un găligan își excită gagica făcând duș cu ușa deschisă: “stătea drept pușcă și își săpunea fesele, cântând cât îl ținea gura”, “îi plăcea foarte tare să-și usuce cu foenul părul care îi împodobea penisul”. După care goana prin parcuri virgine către autogară este sacadată de mozoluri violente și pipăituri frenetice. Și în “Doi câini” un individ aleargă la o întâlnire cu o blondă demențială, pe care o descoperă lucrată de altul. “Vaporul alb” conține scene de troleibuz, printre care și cea unde o altă blondă cu sânii ca “două monumente”, este asediată de un boxer cu limba scoasă. Nu știu ce ingrediente are mămăliga în Moldova, însă acolo se pare că frigul mai mult ațâță decât domolește! Bine, o să auzim și vociferările răsuflate împotriva pornografiei. La prima vedere, sexualitatea clocotitoare din paginile prozatorului pare nejustificată – un exhibiționism. Curând realizăm că ea este un ascuțit instrument de caracterizare a relațiilor dintre personaje. Dacă această carte sclipește prin ceva, atunci cu siguranță o face prin felul în care mixează lubricul cu politicul: intimitatea cu implicarea publică.
Structura dialectică a povestirilor este asigurată de permanenta confruntare între moldoveni și ruși înregistrată de naratori în spatele cărora se ascunde mereu același tip de percepție. O anumită răceală a relatării face ca atmosfera să pară luată din teatrul absurdului. Detașarea și sacadarea povestirii mai sunt specifice și unoroi prozatori ruși contemporani. Mai pasionant, însă, este motivul înfruntării ideologice tacite și semnalizate de revistele pe care le citesc protagoniștii. Cele două prostituate care îl asaltează pe pensionarul englez sunt una rusoaică, alta româncă, dacă e să ne luăm după revista Moldova din mâna ei. “O pădure neumblată din mijlocul orașului”, deși hormonal orchestrată, este construită pe motivul părăsirii Moldovei de către ruși. Retragerea lor este observabilă la nivel lingvistic, pentru că pe străzi începe să predomine “moldoveneasca”. Și nici rușii rămași nu mai vorbesc limba așa cum se aude ea la Moscova. Ironia scriitorului este fără fisură: “în curând nu o să mai rămână nici urmă de rus în țara asta, și asta după ce bunicii noștri au vărsat sânge pentru a elibera aceste pământuri, pe care, însă, noi le părăsim de bunăvoie”. Deși naratoarea este roasă de gelozie, niciun moment nu uită să înregistreze cantitatea de vorbitori de limbă rusă de pe străzile Chișinăului.
Toată această infuzie de ideologie ne face să realizăm că scriitorul nu e interesat să capteze bunăvoința cititorului, ci mai degrabă inteligența lui critică. Dumitru Crudu nu este un povestitor. El rămâne dramaturg și în proză, mânuind cu mare precizie sforile marionetelor-personaje. Spargerea convențiilor narative se vede și prin ghidușiile tip mise en abîme. Printre cetățenii care se bat în titluri de reviste rusești sau basarabene într-un troleibuz ce adună întreaga tipologie umană a țării se nimerește și un autist care citește “Bătrâna și fata” de… Dumitru Crudu. Taxatoarea-narator se întreabă: “oare cine în pula mea putea fi individul ăsta spanchiu și straniu”? Când colo, era chiar autorul cărții cu pricina, băi!
Vorbind despre naratorii din povestiri, ușor ne dăm seama că toți sunt Crudu sub acoperire. Și o chestie foarte periculoasă: băieții și fetele astea, indiferent de meseriile lor, sunt intoxicați de cultură. Ei știu cine e Céline, Tolstoi, Crudu etc. Ceea ce te împinge să crezi că toți sunt scriitori veleitari. Așa că ne găsim într-un univers de hârtie, deloc firesc. Cultura nu este folosită ca pigment, ci pur și simplu ca cultură, ceea ce nu mi se pare alegerea cea mai fericită într-un roman.
Altminteri, este reconfortant să-l vezi pe Dumitru Crudu făcând pași mari spre maturitatea artistică. Din ce în ce mai subtil, fără să-și piardă din virulență, scrisul lui amenință să devină un lansator de rachete împotriva tuturor metehnelor omenești. Și asta fără ca măcar poliția să priceapă o iotă!