Trei femei cu nume aproape identice (Anne, Hanna și Anny) din trei epoci diferite (Bruges în timpul Renașterii, Viena începutului de secol XX și Hollywoodul zilelor noastre), foarte diferite de semenele epocilor lor, dar foarte asemănătoare între ele se regăsesc în acest superb roman mulțumită acțiunilor ultimei dintre ele: Anny, actriță superbă, interpretează într-un film rolul Annei, scenariul având la bază o carte scrisă în urma unor lungi investigații de Hanna. Cele trei femei au destine asemănătoare: Anne din Bruges fuge de acasă în ziua nunții, scrie poeme despre iubire, de o rară frumusețe, se adăpostește la beghine (primele femei libere ale Europei) înainte să sfârșească pe rug; Hanna e o răsfățată și adorată de toată lumea, dar total nefericită se descoperă pe sine cu ajutorul psihanalizei, lasă în urmă bunăstarea și devine unul dintre adepții lui Freud; Anny refuză stratagemele care ar transforma-o într-un star, se autodistruge cu alcool și droguri.
Anne din Bruges: „De când se alăturase beghinelor, Anne înflorea. Traiul în preajma unor femei care acceptau – ba chiar căutau un destin remarcabil – o îmboldea să-și afle propria cale. Iată că se puteau găsi și alte ținte decât să mături, să te pleci în fața bărbaților, să torni copii și să-i ștergi la fund: femeile dimprejurul ei fie că se trăgeau din aristocrație, fie că veneau din familii sărmane, așa vedeau lucrurile. Alcătuiau o obște care nu era nici închisă, nici religioasă, preferau să locuiască laolaltă, să muncească, să-și adâncească crezul printr-o viață austeră și prin rugăciuni.
Bechinajul din Bruges era de fapt un oraș lângă oraș. Împrejmuit de apă, mai degrabă accesibil rațelor și lebedelor decât oamenilor, se ridica printre celelalte case, precum o insulă. Cum treceai de arcul podului, pătrundeai pe un tărâm pașnic, unde vegetația și zidurile se întrepătrundeau. În mijlocul clădirilor, ițindu-se peste fațade, creșteau arbori, stâlpi ai unor catedrale naturale, cernând lumina prin vitralii de frunze, sporind trilurile păsăretului, îndemnând să privești cerul și să te reculegi.”
Hanna din Viena: „Nu reușesc să fiu femeia pe care o pretinde epoca noastră. Mă chinui să par interesată de subiectele favorite ale sexului nostru: bărbații, copiii, bijuteriile, moda, căminul, bucătăria și… neînsemnata mea persoană. Pentru că feminitatea poruncește să-ți faci un cult al propriei persoane, al feței, al greutății corporale, al părului și al aparenței. Cochetăria mi-e străină, mă îmbrac ca dracul, nesocotesc cosmeticele și mă hrănesc pe sponci. În fotografiile pe care le colecționează Franz, când mă văd înzorzonată ca un as de pică, îmi reproșez că n-am reușit să fiu și mai grotescă, pentru că așa, cel puțin, ar fi fost chiar amuzant… Mă ofer lui Franz din amabilitate, din altruism, din delicatețe, pentru că am hotărât să-l satisfac pe cât îmi va sta în putință. Îmi fac datoria ca o menajeră. Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit, adormind pe umărul meu.”
Anny de la Hollywood: „Eu nu strălucesc decât în teatru. Pe scenă mă arunc în foc, calculez mai puțin, nu mă mai întreb cum sunt filmată, îmi ocup locul cum se cuvine și nu îl cedez nimănui. Pe ecran nu sunt nici bună, nici rea, doar potrivită. Precum majoritatea actorilor, de altfel… Cinematograful înlocuiește religiile, ordonează haosul, strecoară rațiune în absurd. Cele mai multe bilete se cumpără duminica! Spectatorii au nevoie de asta.”
Firește, femeia din epoca psihanalizei analizează totul: „Ca și Dumnezeul ascuns pe care-1 descrie Anne, pulsiunea sexuală se insinuează fără s-o putem recunoaște. Iată, de pildă, activitatea mea: când tratez niște pacienți, deviez o pulsiune sexuala egoistă, ori benefică îndrumând-o către ceilalți, pe scurt, o sublimez, potrivit expresiei lui Freud. Despre asta vorbește și Anne din Bruges cu a sa «iubire curată», peste tot prezentă, ascunsă pretutindeni.
Am început să redactez niște pagini despre elanurile ei mistice. Detașându-se de sine, abandonând noțiunile și reperele comune, Anne din Bruges se cufundă în necunoscut, atinge o mare necunoscută, zbuciumată, violentă, profundă, ceea ce îi provoacă disconfort și, deopotrivă, mângâiere. Nu este oare aceasta vastă indeterminare pe care ea o numește Dumnezeu chiar inconștientul freudian?
Nemaipomenita originalitate a lui Anne ar fi, prin urmare, capacitatea de a intra în contact cu inconștientul, de a cerceta acele tainițe ale sufletului în mod normal inaccesibile. În epocă, extazele ei erau privite ca niște experiențe mistice; eu deslușesc în ele niște experiențe psihice. (…) De ce oare nu sunt în stare să fiu fericită decât atunci când port mască?”
În jurul celor trei femei care își devin oglindă una alteia – mulțime de indiferenți și trădători care se străduie să le îngenuncheze și să le supună. Dar ele emană, în ciuda slăbiciunilor personale, forță.
Un roman remarcabil construit, remarcabil tradus. O traducere care merită atenția celor care acordă premii literare.
*) Eric-Emmanuel Schmitt – Femeia în fața oglinzii. Editura Humanitas Fiction. Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu