Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru și concret.
Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.
Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, în definitiv),
sus, sprâncenele își vor schița zborul.
Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.
Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau, în maldărul recizitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…
Februarie 1941
Din Volumul “Libertatea de a trage cu pușca”, inclus în antologia “Versuri”, BPT, editura Meridiane, București 1981