Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă
Anii – nu știu bine când – s-au adunat:Mai iubind o fată, mai ratând o carte
Mai plesnind din biciul râsului cifrat;
Mai lovit de soartă, câteodată-n față,
Mult mai des, din spate – de prieteni buni;
Mai uitat în somnul alb, de dimineață;
Mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;
Mai sedus de glorii care n-au să vină;
Mai trăgându-mi clipa pentr-un ceas fictiv;
Mai stingând lumina tâmplelor, alpină;
Mai cerând ninsorii tainicul motiv;
Mai purtând pe umeri mantii iluzorii;
Mai glumind cu mine, ca să nu mă dor;
Mai căzând din șaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de un frig interior;
Mai mințind de dragul unui alt dor – sudic;
Mai visând la umbra morilor de vânt;
Mai pândind amurgul simțurilor, ludic;
Mai crezând în rima plânsă de cuvânt…
Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneș alternând:
Mai ratând o fată, mai iubind o carte…
Până unde, totuși, până unde? Când?
Poem reprodus din volumul omagial “Portret de grup cu Laurențiu Ulici”, autori: Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Ioana Petreuș, editura Dacia, 2002