PORTRET / Eminescu: trecutul la timpul prezent

Societatea românească nu terminase incă de parcurs epoca marii tranziții de la vechile rânduieli feudale la cele capitaliste, chiar dacă acestea din urmă se afirmau intr-o măsură ascendentă. Elementele noului incă interferau cu cele ale vechiului, inregistrând anumite progrese, dar păstrând invitabil, și sechele. Iar acestea din urmă proveneau nu numai din trecut, ci și din felul cum se implementau noile stări de lucruri.
In aceste condiții, Mihai Eminescu a dus, cum se știe, o intensă activitate de gazetar, paralelă și simultană cu cea de ordin literar. In cadrul ei – ca și in unele dintre creațiile sale poetice – scriitorul s-a afirmat nu numai ca un redutabil polemist, ci și ca un gânditor de marcă.
Situat pe poziții politice conservatoare, Eminescu avea un cult – de factură romantică – pentru „frumoasele vremuri de altădată”, pentru vremurile de care – precum spune in „Scrisoarea III” – se invredniciseră „cronicarii și rapsozii”. Prilej cu care el nu aducea pe tapet și neajunsurile acelui trecut, idealizându-l. Scotea, de asemenea, in relief, virtuțile poporului român. Elogia constant munca drept factor de temelie al dezvoltării și era un apărător ardent, nu odată patetic, al interesului național.
Avea insă poetul și gazetarul Eminescu nu puține observații critice la adresa societății din vremea sa.
Astfel, el considera că dezvoltarea trebuie să se desfășoare „incet și in mod firesc”, ceea ce excludea „arderea etapelor” și preluarea mecanică a unor forme „de import”. Acest punct de vedere era, precum se vede, opus celui susținut de liberali.
Adept al teoriei „formelor fără fond”, etalată de junimiști, Eminescu a criticat acerb o serie de instituții precum școala, justiția, parlamentul. Critica, de pildă, in mod sistematic faptul că existau (angajați) profesori universitari fără știință de carte, avocați și judecători slab pregătiți, parlamentari fără idei, care debitau discursuri găunoase, precum și membri incompetenți ai administrației locale, recrutați adesea nu după pricepere, ci după „devotamentul” politic față de partidul din care făceau parte, exemplele fiind luate, de regulă, de la liberali.
Poetul critica, de asemenea, cusururile liberalismului românesc al epocii, forma excesiv retorică, demagogică a demersului acestuia. El era de părere că liberalii din România nu se inscriau in canoanele adevăratului liberalism, condeiul său devenind adesea ironic sau sarcastic. Le mai reproșa și faptul că in rândurile lor și-au găsit „adăpost” multe elemente străine, rupte de tradițiile și interesele țării, fără criterii morale, preocupate numai de a se căpătui prin ocuparea de funcții politice.
O altă direcție a criticii lui Eminescu se indrepta impotriva acelor tineri care, făcându-și studiile in străinătate – unde obțineau diplome cu mențiunea „bon pour l’Orient” –, la revenirea in țară căutau să transplanteze mecanic cele invățate peste hotare. Sub pana lui incisivă intrau și prea numeroșii – după opinia lui – avocați care considerau că pot aspira la indiferent ce funcție, chiar fără legătură cu pregătirea lor de bază.
Funcționarismul excesiv, birocrația, tendința de a ocupa slujbe la stat – adică pe seama bugetului și, deci, a contribuabilului de la bază –, ocuparea de sinecure erau alte ținte ale criticii acerbe a gazetarului Eminescu. El milita pentru ideea de a fi dezvoltate indeletnicirile productive, care să sporească veniturile țării, astfel incât sarcinile intreținerii aparatului de stat, parțial parazitar, să nu apese exclusiv pe umerii producătorului de la bază, țărănimea.
Eminescu susținea, totodată, necesitatea formării și dezvoltării clasei de mijloc, cea existentă fiind prea subțire și prea mult penetrată de elemente alogene.
N-au scăpat de focul criticii eminesciene nici gazetarii care, in loc să caute a cunoaște realitatea românească „de pe teren”, iși luau ideile din cărți sau alte publicații străine – de predilecție franțuzești –, ori căutau să iși ascundă vidul de idei prin referiri gongorice la principiile de libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate sau apelând la invocarea marilor strămoși Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.
Eminescu s-a pronunțat și in legătură cu raporturile dintre cele trei puteri de stat. Paralel cu separația celor trei puteri – considera el –, se manifestă-ferit, pe cât se poate, de ochii lumii și o complicitate intre puteri pe de o parte, precum și o escaladare a puterilor legislativă și judecătorească de către puterea executivă.
In fine, corupția, sub diversele ei forme, este adesea ținta criticii vitriolante a poetului.
Prin publicistica lui elevată și adesea incandescentă, Mihai Eminescu este nu numai un critic avizat al neajunsurilor din societatea românească a vremii sale – așa cum le percepea și le interpreta el – și un exponent al intereselor și aspirațiilor perene ale poporului român, ci și un critic lucid și impenitent al cusururilor cu bătaie lungă din societatea românească, la a căror eliminare aspira din toată inima.