Porumbelul nu mai e de mult simbolul pacii

Scena politica si economica mondiala in urmatorii ani va fi dominata de doua evolutii care vor fi determinante pentru mersul pietelor financiare, apreciaza Sir Charles Powell, fost consilier pe probleme de politica externa al fostului premier britanic Margaret Thatcher.
Prima va consta in extinderea principiului “loviturilor preventive”, aplicate de SUA in Irak, in care guvernele care sprijina terorismul sau dezvolta arme de distrugere in masa vor fi inlaturate de la putere prin interventie militara straina, fara sa poata fi invocat vechiul principiu al ONU de neamestec in treburile interne. A doua evolutie va consta in adancirea divergentelor dintre Europa si SUA, cu efecte negative de ambele parti ale Atlanticului.
Reflectiile lui Sir Charles Powell au fost publicate in newsletter-ul pe luna mai al grupului financiar Sagitta, un grup care administreaza active in valoare de 1,4 miliarde de dolari si unde politologul ocupa functia de presedinte al diviziei de management al activelor – Sagitta Asset Management. Nimic ciudat in asta; orice fond de investitii isi are analistii sai, iar cu cat se pricep la mai multe lucruri pe langa economie, cu atat mai bine. Problema e ca actionarul majoritar al grupului Sagitta si cel care l-a invitat pe Powell sa ocupe functia de presedinte e un miliardar britanic de origine siriana, aflat de la jumatatea anilor ’80 incoace in centrul unor scandaluri in care si-au patat numele o multime de politicieni englezi, conservatori si laburisti laolalta.
Cazul lui Powell e si el ilustrativ pentru ceea ce presa a infierat drept infratirea intre partide in numele banului, intrucat fostul consilier al premierului conservator Thatcher e fratele sef de cabinet al actualului premier laburist Tony Blair.
Wafic Said e cunoscut drept unul din principalii intermediari ai unuia din cele mai importante contracte de livrare de arme din istorie, denumit Al-Yammamah (“Porumbelul”). In 1986, Arabia Saudita si Marea Britanie au semnat acordul, care avea in vedere livrari de echipamente si servicii militare in valoare de 31 de miliarde de dolari catre partea saudita de catre British Aerospace (BAe) si alte firme englezesti de tehnica militara. Dat fiind ca sauditii au platit o parte din arme in barter, prin livrari de petrol, e greu de estimat valoarea totala a platilor, mai ales ca acordul s-a prelungit cu un Al-Yammamah II prin 1993, iar anul trecut a existat si intentia unei a treia faze.
La fel de greu e de estimat si valoarea comisioanelor incasate de intermediari si de participantii la contract. Existenta comisioanelor a fost negata initial, apoi treptat recunoscuta si asumata pur si simplu ca act de patriotism de catre oficialii englezi, care au motivat ca orice contract cu sauditi sau arabi in general a implicat dintotdeauna obligativitatea unor bacsisuri si ca, daca in cazul “Porumbelului” n-ar fi existat bacsisuri, contractul ar fi fost castigat de furnizorii francezi de armament. De pilda, presedintele firmei Thorn EMI, Sir Colin Southgate, a recunoscut ca a platit comision de 25% pentru o livrare de focoase in valoare de 40 milioane de dolari.
Oficiul National Contabil a facut o ancheta in 1991 asupra contractului, dar publicarea rezultatelor anchetei a fost impiedicata de membri ai Camerei Comunelor.

Si ei au tras la hotelul lui Al-Fayed
In ceea ce il priveste pe Wafic Said, un purtator de cuvant al BAe a confirmat ca acesta a fost platit bine pentru rolul sau central in intermedierea contractului, gratie relatiilor lui de la acea vreme atat in mediile politice britanice, cat si printre membrii familiei regale saudite. Unul din fostii directori ai BAe a declarat in 1998 ca “nu aveai cum sa intreprinzi ceva in Arabia Saudita daca nu apelai la Said”.
Totusi, dovezi pentru ceea ce a incasat el sunt greu de gasit: doar publicatia Observer a reusit sa certifice ca Said a primit 15 milioane de lire in contul unei firme inregistrate in Panama unde sirianul era actionar majoritar. In rest, Said sustine ca a intermediat, intr-adevar, unele din episoadele contractului, dar ca nu a primit decat un comision indirect, in forma promisiunii unor companii britanice de armament de a investi un anumit procentaj din profiturile lor in economia saudita.
Mai grave au fost insa acuzatiile dupa care politicieni si rude ale acestora ar fi primit recompense de la sauditi prin mijlocirea lui Said. Ziarele britanice au scris ca insusi Mark Thatcher, fiul “Doamnei de fier”, ar fi primit 12 milioane de lire pentru rolul sau in afacerea “Porumbelul”; in afara de aceasta, Said ar fi cumparat cu banii sai resedinte luxoase si pentru junele Thatcher, si pentru Sir Richard Evans, directorul executiv al BAe. In aceeasi serie se incadreaza si functia de presedinte al Sagitta oferita lui Charles Powell, care a fost consilierul lui Margaret Thatcher pe toata durata negocierii contractului, precum si relatia cu Jonathan Aitken, fost ministru al aprovizionarii armatei.
Scandalul care a pus capat carierei de ministru a acestuia s-a petrecut in 1993, cand Aitken a stat la hotelul Ritz din Paris (proprietate a altui musulman miliardar, Mohamed Al-Fayed) pe cheltuiala casei regale saudite, pentru o intalnire secreta de afaceri cu cativa sauditi si cu Wafic Said. Om cu relatii bine cunoscute in mediile de afaceri saudite, Aitken a afirmat ca sederea la hotel a platit-o sotia lui si ca nu s-a intalnit cu Said; presa de la Londra scrisese insa de mult ca Said a avut 30% din actiuni in Aitken Hume, o banca comerciala infiintata de Aitken in anii ’80, iar The Guardian a dovedit ca nota de plata de la Ritz a fost achitata de un membru al familiei regale saudite.
Si mai tarziu, Wafic Said a continuat sa tulbure apele politicii englezesti, desi nu in calitate de apropiat al Casei lui Saud, ci de sirian. Potrivit ziarului Independent, prim-ministrul Tony Blair ar fi incercat sa ia contact, peste capul Foreign Office si in ciuda acestuia, cu actualul presedinte sirian Bashir Al-Assad, folosindu-se de serviciile lui Wafic Said si Charles Powell. In 2001, Said a sponsorizat o vizita la Damasc a unui grup de parlamentari britanici, a prezidat impreuna cu Charles Powell o conferinta la Londra despre oportunitatile de investitii in Siria, iar in in toamna aceluiasi an, Blair a devenit primul premier britanic care pleca in vizita la Damasc.

Dar de ce a demolat gara?
Posibilele exagerari continute de asemenea acuzatii reflecta, pe de o parte, indignarea generala a presei britanice fata de clasa politica (mereu e citata afirmatia lui Mohamed Al-Fayed dupa care prima lectie pe care a invatat-o in Anglia a fost ca poti sa inchiriezi un parlamentar la fel cum inchiriezi un taxi), iar pe de alta parte antipatia mai generala a opiniei publice fata de multimea de straini, de obicei din Orientul Mijlociu sau din India, care s-au imbogatit pe pamant britanic. The Guardian a scris ca Said, un om cu o avere de circa 300 milioane de lire sterline, se numara printre strainii bogati care se folosesc de laxitatea legislatiei insulare spre a evita fiscul, intrucat si-a pus o parte din proprietati (apartamentul de 9 milioane de lire din Eaton Square, Londra, si conacul din Cotswolds) pe numele unei firme offshore.
Acelasi ziar, care ii estima in 2000 averea la 300 milioane de lire sterline (desi alte estimari il dau miliardar), il situa in topul celor mai mari filantropi din Marea Britanie, inainte de finantistul George Soros. Adevarul e ca Said a incercat sa-si cumpere o imagine buna prin donatiile nenumarate pe care le-a facut pentru o multime de cauze, de la campaniile electorale ale conservatorilor si ale laburistilor pana la fundatii de cercetare medicala pana la burse pentru tinerii arabi.
Cea mai faimoasa donatie a sa este cea oferita in 1996 pentru constructia Oxford Business School – 20 de milioane de lire (32 milioane de dolari), reprezentand jumatate din valoarea sumei necesare pentru constructie. Scoala a fost inaugurata cu mare pompa, in aprilie 2002, de presedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, insa ziarele au criticat faptul ca autoritatile au aprobat ca pentru ridicarea ei sa fie mutata o gara veche recunoscuta ca monument al arhitecturii industriale victoriene. De altfel, fundatia culturala English Heritage, care initial se opusese constructiei, si-a retras obiectiile dupa ce Said i-a oferit o donatie de 40.000 de dolari.

Afaceri in tara de bastina
Wafic Rida Said s-a nascut in 1939 la Damasc, intr-o familie instarita. Tatal sau, chirurg, a fost ministru al educatiei in anii ’20 si ’30. Desi musulman (sunit), Said a urmat o scoala iezuita din Liban, asa cum era moda printre tinerii bogati ai vremii, apoi s-a mutat in 1960 in Anglia, unde si-a luat licenta in economie si, intre altele, s-a imprietenit cu doi dintre fiii printului saudit Sultan. La jumatatea anilor ’60 a inceput sa lucreze la Union Bank of Switzerland, unde si-a cunoscut si viitoarea sotie, o secretara scotianca. In 1967, cei doi soti s-au mutat la Londra, unde Said si-a deschis doua restaurante cu specific arab.
In 1969, Said a plecat in Arabia Saudita, unde a infiintat o firma de proiectare si constructii cu care a castigat destule contracte in regatul saudit, mai ales in domeniul militar. Treptat, gratie boom-ului economic antrenat de petrodolari, Said s-a imbogatit si, in plus, si-a castigat o reputatie de negociator extrem de abil in domeniu: el a intermediat, in 1979, un contract de 200 de milioane de dolari pentru cumpararea de catre sauditi a unui sistem de comanda si control furnizat de armata americana.
In 1981, dupa ce a primit cetatenie saudita, fiul lui Said, Karim Rida, a murit inecat in piscina printului Sultan, din neglijenta unui servitor care a tras copertina acesteia fara sa-l observe. Acest incident l-a facut pe printul Sultan (actualul ministru saudit al apararii) sa se simta vesnic vinovat fata de Said, pe care l-a considerat mereu prietenul sau si a incercat sa-l ajute cum a putut. Asa se explica, intre altele, influenta lui Said in timpul afacerii Al-Yammamah.
Fapt e ca Said, multumita banilor castigati din aceasta afacere si din altele, si-a intemeiat un adevarat imperiu financiar, cu holdinguri inregistrate in paradisuri fiscale, cu participatii de actiuni la o multime de companii englezesti si cu companii de investitii in conducerea carora a stiut sa coopteze multe figuri politice importante (nu numai din Anglia; reprezentantul american pentru comert, Robert Zoellick, a fost membru in consiliul de administratie al Said Holdings, o firma de investitii din Bermuda). De altfel, nu se fereste sa-si arate bogatia si duce o viata cat se poate de luxoasa: are locuinte in Anglia, la Paris, la Monte Carlo, la Marbella si in Arabia Saudita, iaht, avion personal, cai de rasa si o colectie de arta din care fac parte picturi de Matisse si Picasso.
Mai nou, dupa venirea la putere a noului presedinte sirian Bashir Al-Assad in 2000, si-a adus aminte ca e fiu al Damascului si ca tara lui natala are nevoie de investitii. Prin urmare, in acelasi an a intrat intr-un consortiu de companii – Arab Investment Holding Company – care s-a angajat sa investeasca in Siria 100 de milioane de dolari daca Al-Assad isi va tine promisiunea de a deschide economia pentru investitori privati. Din consortiu, in afara de una din multele firme ale lui Said, First Saudi Investment Company, face parte si celebrul grup de constructii Bin Laden Group, ceea ce a trezit din nou suspiciunile ca Said ar avea de-a face cu sponsorizarea terorismului.
Numai ca, asa cum pe timpul afacerii Al-Yammamah nimeni n-a reusit sa probeze ca bacsisurile vehiculate prin Said ar fi slujit cauza terorismului, nici acum n-a fost dovedita vreo relatie intre sirian si portofelele Al-Qaida. Cat priveste ce se va intampla in Siria, acuzata in ultima vreme ca sprijina inarmarea teroristilor, ramane de vazut daca previziunea de la inceput a lui Sir Charles Powell de la Sagitta se va adeveri si in cazul ei.
crenguta.nicolae@zf.ro