Deficitul bugetar si datoria publica sunt pricini de ingrijorare. Premierul miliardar este criticat pentru ca n-a reusit sa stimuleze competitivitatea si productia.
Miercuri, 5 mai 2004, Silvio Berlusconi era la Paris, vorbind despre realizarile coalitiei de centru-dreapta pe care o conduce si care devenise, in aceeasi zi, partidul de guvernamant cu cea mai lunga viata de la caderea fascismului in 1945.
“Aceasta este o alta promisiune pe care am tinut-o”, a declarat reporterilor primul ministru italian. “Le-am spus alegatorilor ca le vom da un guvern stabil si asta am si facut. Guvernul meu este cel mai viabil in termeni de durata si singurul in istoria republicii care isi va tine toate promisiunile”.
Avea motive sa fie multumit. Pe 11 iunie guvernul sau va implini trei ani de cand a preluat puterea. Cele 58 de guverne anterioare care s-au succedat dupa 1945 s-au mentinut, de regula, mai putin de un an. Primul mandat al lui Berlusconi, din 1994, nu a rezistat decat sapte luni.
In privinta masurilor practice de imbunatatire a performantei economice a Italiei, Berlusconi a intampinat greutati de la victoria rasunatoare in alegerile din mai 2001.
Omul de afaceri miliardar, in varsta de 67 de ani, a promis ca va revigora economia cu acel dinamism antreprenorial care l-a facut cel mai bogat om din Italia. Dupa trei ani, conditiile economice internationale nefavorabile si nesfarsitele certuri politice din interiorul coalitiei sale ce reuneste patru partide, la care se alatura problemele structurale adanc inradacinate ale economiei italiene si o abordare inconsistenta a reformelor, au facut mai dificila atingerea obiectivelor de natura economica ale lui Berlusconi.
Deficitul bugetar al Italiei si mai ales datoria sa publica sunt doua dintre problemele care preseaza guvernul italian. La prima vedere, Italia s-a descurcat anul trecut mai bine decat Franta sau Germania, cu un deficit de 2,4% din PIB, fata de 4,1% si respectiv 3,9%, cat au inregistrat cele doua state. Dar fara masurile de crestere a veniturilor, cum ar fi vanzarile de imobiliare si amenzile colectate in timpul amnistiilor fiscale, deficitul Italiei ar fi atins 4% sau 4,5%.
“Pozitia fiscala de baza a Italiei este probabil printre cele mai serioase din zona euro, daca tinem cont ca este tara cu cel mai ridicat nivel al datoriei publice”, spune Pasquale Diana, economist la JP Morgan Chase.
Dificultatile fiscale ale Italiei au devenit atat de acute incat se asteapta ca guvernul sa anunte reduceri imediate ale cheltuielilor publice dupa finalizarea alegerilor locale guvernamentale si a celor privind Parlamentul European, pe 12-13 iunie.
Persoane familiare cu aceste proiecte au declarat ca reducerile vor totaliza pana la 10 miliarde de euro. Vor urma alte reduceri, ajungand pana la 12 miliarde de euro, pentru a-i permite lui Berlusconi sa-si indeplineasca promisiunea de a reduce impozitul pe venit cu 12 miliarde de euro in 2005-2006, tocmai la timp pentru urmatoarele alegeri nationale din Italia.
“Stim ca reducerile de impozite trebuie sa fie bine fundamentate, altfel oamenii nu vor avea incredere in ele si nu vor cheltui bani pentru a-i da economiei impulsul de care are nevoie”, spune unul din oficialii implicati in acest proiect. Ambele transe de reduceri ale cheltuielilor publice vor intampina probabil rezistenta furioasa a grupurilor care vor fi cel mai greu lovite – in primul rand companiile, agentiile guvernamentale si autoritatile regionale carora li se va cere sa aceepte o diminuare a subventiilor anuale, de zeci de miliarde de euro.
Guvernul lui Berlusconi nu are de ales. Finantele publice se afla sub supravegherea pietelor financiare, a Comisiei Europene si a partenerilor Italiei din zona euro, mai atente decat in orice alta perioada de cand Italia a devenit membru fondator al zonei cu moneda unica, in 1999.
Guvernul este increzator ca diminuarea cheltuielilor bugetare ii va permite sa mentina deficitul acestui an sub 3% si sa evite astfel criticile partenerilor sai din UE, care i-au dat Italiei, la inceputul acestei luni, termenul de 5 iulie pentru a veni cu noi masuri de reducere a deficitului. Se asteapta ca Franta si Germania sa depaseasca in 2005 limita de 3%, pentru al patrulea an succesiv.
Dar enorma datorie publica a Italiei, de 106,2% din PIB la sfarsitul lui 2003, o diferentiaza de Franta si Germania. Cu toate ca trezoreria Italiei este foarte priceputa la managementul datoriei publice si pietele financiare nu par sa se grabeasca sa ceara prime de risc mai mari pentru detinerea de obligatiuni italiene, guvernul este constient ca trebuie sa se asigure ca datoria publica va urma un trend descendent.
O reducere sustenabila a datoriei publice necesita un surplus bugetar anual ajustat ciclic de aproximativ 5% din PIB. In 1997 acest surplus a fost de 6,7%. Sub conducerea lui Berlusconi, a scazut la 3,4%, in mare parte datorita cheltuielilor bugetare excesive si a lipsei veniturilor corespunzatoare. Din 2001 pana in 2003, cheltuielile bugetare au depasit cresterea nominala a PIB cu 1,5 puncte procentuale in fiecare an.
Problema fiscala a Italiei nu ar fi atat de acuta daca economia ar creste intr-un ritm mai alert. Dar si in aceasta privinta planurile lui Berlusconi au dat gres. In anii ’50 si ’60, Italia a fost transformata dintr-o tara relativ subdezvoltata, in care 40% din forta de munca muncea in agricultura, intr-o economie industriala in plin avant. Acele zile sunt acum o amintire indepartatata. Ratele medii anuale de crestere au cazut de la 3,7% in 1970, la 2,4% in anii ’80 si si apoi la 1,5% in anii ’90. In 2002 si 2003, cresterea a fost de numai 0,4% si respectiv 0,3%. Recent, guvernul si-a diminuat previziunile pentru acest an de la 1,9% la 1,2%.
Dintre tarile zonei euro, doar Germania a cunoscut o evolutie mai proasta in ultimul deceniu.
Vina pentru performantele slabe ale Italiei nu apartine numai guvernului. Au contribuit factori care au scapat de sub controlul lui Berlusconi, cum ar fi restrictiile fiscale din anii ’90, menite sa asigure calificarea Italiei pentru apartenenta la Uniunea Europeana si conditiile dificile din economia mondiala din 2000 pana in prezent. Ceea ce iese tot mai mult in evidenta este scaderea accentuata a competitivitatii companiilor italiene. Declinul a fost mai vizibil din 1999, Italia nemaiputand, ca membru al zonei euro, sa-si stabileasca propria rata a dobanzii si sa recurga la depreciere monetara.
“Relansarea competitivitatii italiene, o tema aflata de mult in centrul atentiei si al ingrijorarilor, nu mai poate fi intarziata”, a declarat recent Luigi Biggeri, presedinte al Istat, institutul national de statistica.
In 1995, Italia detinea un procent de 4,5% din exporturile mondiale. Anul trecut acest procent scazuse la 3,3%. 99% din totalul companiilor il reprezinta firmele mici si mijlocii, cu mai putin de 300 de angajati. Esecul lor de a investi in inovatia de produse si in cercetare le-au lasat expuse la concurenta din China, Indonezia, Turcia si Europa de Est.
Giulio Tremonti, ministru de finante, isi exprima adesea frustrarea in legatura cu pretinsa concurenta neloiala chineza si cu birocratia UE care, spune el, este un obstacol in calea companiilor. Daca UE nu inceteaza de a mai emite reglementari absurde, a declarat el anul trecut, “Europa va ajunge ca un pui in oala unui bucatar chinez”.
Italia a pierdut insa din cota ei de piata chiar si comparativ cu partenerii sai din zona euro. Din 1996 pana in 2003, partea din exporturile zonei euro aferenta Italiei, inclusiv comertul cu alte tari cu care imparte moneda unica, a scazut de la 14,4% la 12,2%. Spre deosebire de Italia, Germania, cu toate problemele ei, si-a crescut ponderea in exportul comunitar la 30,9% de la 29,9%.
Multi oameni de afaceri si economisti sustin ca pricipalul motiv pentru aceasta stare de fapt este esecul guvernului condus de Berlusconi de a lua masuri impotriva multitudinii de mici monopoluri care deformeaza concurenta in interiorul tarii. Aspirina, de exemplu, nu se poate procura din supermarketuri, ci numai din farmacii. Avocatii, contabilii, soferii de taxi, chiar si proprietarii de saloane de frumusete, toti beneficiaza de pe urma reglementarilor restrictive privind produsele si serviciile.
“Libera competitie in Italia este oarecum ca o lumina rosie la Neapole – o posibilitate de alegere, o sugestie care nu este in mod necesar respectata”, glumeste Giuseppe Tesauro, presedintele autoritatii nationale anti-trust.
In consecinta, inflatia s-a situat in mod constant peste media inregistrata de zona euro. Inflatia este accentuata de costul in crestere al transportului, al invatamantului secundar si al altor servicii oferite de autoritatile locale. Inflatia anuala a Italiei a fost cu 1,1 puncte procentuale peste cea a Germaniei in ultimii cinci ani, si Germania este cea mai mare piata externa a Italiei.
Toate aceste probleme cer eforturi serioase in sensul cresterii productivitatii, ale carei valori scazute au determinat sporirea costului muncii in Italia si i-au slabit capacitatea de a concura pe pietele internationale. Acesta este probabil cel mai rasunator esec al guvernului italian.
In primele 100 de zile de cand a preluat puterea, guvernul a liberalizat contractele de munca cu termen fix, a anulat impozitul pe mostenire si le-a dat companiilor posibilitatea de a-si recupera impozitele platite pentru investitii.
Dar apoi s-a incurcat intr-o indelungata si inutila batalie cu sindicatele din comert pentru abrogarea articolului18 din  codul muncii, care le permite judecatorilor sa dispuna reangajarea muncitorilor care ar fi fost dati afara pe nedrept de catre companiile cu cel putin 15 salariati. Articolul 18 este rar pus in practica in Italia si putini oameni de afaceri au fost de acord ca aceasta problema era una presanta.
Acest conflict pentru ceea ce in cel mai bun caz poate fi considerat un simbol al pietei rigide a muncii din Italia, iar in cel mai rau caz o totala irelevanta, a blocat progresul mai multor reforme importante.
In 2002 guvernul a fost de acord cu un compromis care prvedea suspendarea articolului 18, experimental, pentru o perioada de trei ani. Dar CGIL, cel mai mare si mai militant sindicat italian, nu a acceptat propunerea; in orice caz perioada de trei ani nici macar nu a inceput, pentru ca depinde de adoptarea in prealabil a unei legi privind reforma sistemului de pensii.
Italia cheltuieste circa 14% din PIB pentru pensii, valoarea urmand sa creasca pana la 16% in 2030, daca nu se adopta reforme. Legea este menita sa diminueze cheltuielile cu pensiile cu un procent anual de 0,7%. Pentru aceasta, din 2008, italienii vor munci pana la 60 de ani si nu pana la 57 pentru a putea obtine o pensie de stat completa.
Legea a provocat atatea disensiuni in coalitia lui Berlusconi, incat termenii initiali propusi de ministerul de finante au fost mult modificati. Adoptarea acestei legi ar putea fi insa un semn bun, iar unul dintre ministri preconizeaza ca aceasta s-ar putea intampla inainte de sfarsitul lunii iulie. O data adoptata, legea ar putea, cel putin in teorie, sa deblocheze procesul reformelor pietei muncii, inclusiv un plan pentru modificarea sistemului de ajutor de somaj al Italiei.
Maurizio Sacconi, subsecretar de stat pentru asigurari sociale, spune ca scopul este de a-i ajuta pe oameni sa-si gaseasca de lucru prin racordarea sistemului de ajutor de somaj la un registru national al fortei de munca, accesibil noilor agentii private care opereaza pe aceasta piata. “N-am avut niciodata o piata a muncii eficienta si transparenta”, a declarat el.
Potrivit datelor furnizate de Istat, in Italia rata de ocupare a fortei de munca pentru oameni intre 15 si 64 de ani, a fost de 55,4% in 2002. Chiar si cele 10 state care au aderat la UE in mai au o rata de ocupare mai mare.
Intrebarea critica pentru Berlusconi este daca reformele au fost intarziate atat de mult incat sa nu mai respecte orarul electoral al Italiei. Un rezultat nefavorabil in alegerile din iunie nu ar insemna neaparat caderea guvernului sau, dar ar putea provoca si mai multe disensiuni care sa-i paralizeze activitatea.
In acest caz, nevoia de reforme ar ramane urgenta, in schimb o actiune rapida nu ar fi posibila.



Cand gigantica frauda financiara de la grupul Parmalat a iesit la iveala in luna decembrie, putine masuri pareau mai urgente in Italia decat o reforma a practicilor de conducere corporative si a reglementarilor privind piata financiara.
Dupa aproape sase luni, o lege referitoare la aceste probleme este inca blocata in parlament. Si nu se va face nici o miscare in acest sens pana dupa alegerile europene si locale din 12-13 iunie.
Principalul punct de disputa este tratamentul aplicat tinerii frauduloase a contabilitatii, o problema aflata in centrul rolului dublu jucat de Silvio Berlusconi in calitate de prim-ministru si magnat.
O mare parte din reformele post-Parmalat au constitui obiectul unei intelegeri intre coalitia de centru-dreapta a lui Berlusconi si opozitia de centru-stanga. Acestea includ puteri mai largi pentru institutia italiana care are rolul de a reglementa piata de capital, penalitati mai dure pentru manipularea pietei si garantii pentru actionarii minoritari din consiliul companiilor.
Recent insa, acordul referitor la aceasta reforma a cazut. Una dintre probleme a reprezentat-o stabilirea unui mandat fix pentru guvernatorul Bancii Italiei, banca centrala, ale carui puteri regulatorii ar fi astfel limitate.
Guvernul si opozitia sunt de acord, in mare, ca guvernatorul, in prezent numit pe viata, ar trebui sa aiba un mandat limitat la opt ani. Ceea ce se discuta insa este cat timp Antonio Fazio, care ocupa aceasta pozitie din 1993, ar trebui sa ramana in functie. Este probabil ca se va recurge la un compromis, conform caruia Fazio pastreaza conducerea pentru inca 9-24 de luni dupa ce legea va fi adoptata.
Probleme mult mai mari ridica tinerea unei contabilitati false. Una dintre primele si cele mai controversate masuri luate de guvernul lui Berlusconi, dupa ce a preluat puterea in iunie 2001, a fost sa determine adoptarea unei legi care prevedea pedepse mai usoare pentru anumite tipuri de contabilitate frauduloasa si datorita careia era mai dificil sa fie puse sub acuzare asemenea ofense.
Tinerea unei contabilitati frauduloase este o acuzatie pe care procurorii italieni i-au adus-o lui Berlusconi in mai multe procese legate de afacerile sale din 1980. Premierul italian acuza procurorii ca sunt complotisti de stanga porniti sa-i distruga cariera, dar criticii spun ca legislatia privind contabilitatea frauduloasa a fost creata pentru a-l scapa de problemele cu justitia.
Aceste dispute au afectat legea reformei post-Parmalat deoarece opozitia de centru-stanga vrea sa reinstaureze legislatia mai dura dinainte de 2001, propunere respinsa de multi aliati ai lui Berlusconi.
Ideea de a repune in vigoare penalitati mai dure pentru contabilitatea frauduloasa a fost initial lansata de Giulio Tremonti, ministrul de finante. Acesta este hotarat sa faca reformele post-Parmalat credibile pe piata financiara internationala.
Cu toate acestea, pentru alti politicieni membri ai partidului lui Berlusconi Forza Italia, este de neconceput sa ratifice revenirea la reglementarile dinainte de 2001 in preajma alegerilor. Ei se tem ca ar admite astfel ca reglementarile din 2001 au fost aprobate pentru a-l ajuta pe Berlusconi.
Dar opozitia de centru-stanga nu ar obtine nici un vot daca ar accepta linistita ca legea din 2001 sa nu sufere modificari. In final, tratamentul aplicat contabilitatii frauduloase, precum si soarta reformei in general, poate depinde de rezultatul alegerilor din iunie.
ioana.leaua@zf.ro