Intrăm, în sfârșit, în partea bună a lumii rele (sau
vițăvercea, cum doriți!). Până acum, știam cu toții că românul n-a
făcut mofturi la furat și, drept urmare, a sfeterisit orice: de la
palate boierești, combinate siderurgice, șine de cale ferată și
istorie în vrac, până la vaca vecinului (capra nu mai prezintă
interes, fiindcă, oricum, ea moare singură!), propria-i căciulă sau
voturi direct din urnă. Dar, aveam măcar o certitudine: că, spre
deosebire de decadentul Occident, aici, la noi, hoțul este încercat
de un soi de sfială culturală și, de aceea, nu prea are obiceiul de
a călca printr-un muzeu. Nu se potrivește cu decorul. Pur și simpu,
nu e din același film. Este la fel de absurd ca și un elefant în
costum de scafandru care intră într-un beauty salon și cântă la
solz “Hora Staccato” (sic!). Și totuși, statisticile spun că, după
Revoluție, peste 2.800 de obiecte de artă au dispărut, dintre care,
până în 2007, nu mai puțin de 909 tablouri, semnate, cu
predilecție, de mari artiști români.
Inițiativa Galeriei Artmark* de a expune (doar!)
opt tablouri furate din diferite muzee românești și apoi recuperate
de autorități, este, cel puțin în spațiul nostru galeristic, un
obicei inedit. Pe care Poliția Română și gazdele au promis să-l
repete. Rămâne doar ca de-acum încolo hoții să-și facă treaba. Deși
e de-nțeles că, dacă “organele” vor fi și mai vigilente (așa cum
s-a angajat la vernisaj comisarul Cristian Ciocan!), s-ar putea ca
promisiunea să decedeze, din lipsă de exponate. Însă nu-i bai, avem
de unde, din alte domenii, slavă Domnului!
Mai atragem atenția doar că, deoarece într-o astfel de
întreprindere esteticul cade în subsidiar, statutul tablourilor
este de simplu suport de poveste. Ele strălucesc mai mult prin
epicul presupus spectaculos, decât prin profunzimile scientiste și
semnificative, ce țin de autor, școală, tehnică etc. În plus, dacă
e s-o luăm pe-a dreaptă, nici aventura nu este chiar așa de
spumoasă, fiindcă atacul asupra lor s-a petrecut în Antichitatea
hoției, când imaginația furtului nu dădea peste răscoală, ci uneori
friza găinăria.
Începem, așadar, cu veteranul expoziției, care este “Portret
de fată” de Octav Băncilă, subtilizat din Muzeul de Artă din
Constanța, cu peste 40 de ani în urmă, în 1968, când furtul din
muzeu putea fi confundat cu pasiunea bolnăvicioasă pentru arta
plastică. Drept dovadă, cel suspectat de hoție era un elev de
liceu, nepot al unui mare doctor din Constanța și, care, vexat din
cale-afară, a considerat bănuiala drept o ofensă. Astfel încât,
cazul a fost clasat cu grijă și aruncat în valurile mării. Surpriză
însă, exact peste un an, aceeași pânză de Băncilă avea să fie
oferită spre achiziționare muzeului, care, de bucurie, a uitat să
se mai intereseze de detaliile miracolului.
Pe locul doi se află trei pânze de N. Grigorescu – “Cioban cu
oi în apus de soare”, “Ciobănaș cu oi” și “Creangă de măceș” –
sustrase, alături de două tapiserii semnate de Victoria
Nădejde-Beldiceanu, din Muzeul Colecțiilor de Artă de pe Calea
Victoriei, în anul 1982. Pe 18 august (probabil în cinstea marii
sărbători de pe 23!). După ample cercetări, miliția se consideră
înfrântă (ceea ce nu-i stătea în obicei!) și abandonează ancheta.
Numai că hazardul și “ciripitorii” își dau mâna și fac din nou
dreptate pe piața operelor de artă. Milițienii află printr-un
informator că la una din consignațiile de pe Lipscani a fost
încredințat spre vânzare un tablou de Nicolae Grigorescu. Drept
urmare, se deplasează și-l ridică pe “colecționar” și, cât se poate
de rațional, posibilul făptaș. Astfel, se află că furtul a fost
comandat, hoții vrând să atace fondul Zambaccian din Muzeul
Colecțiilor, dar s-au încurcat în uși și culoare, și, prin urmare,
au înșfăcat ce le-a picat sub mână. Lucrările au fost recuperate
ulterior, cu o singură excepție, “Creanga de măceș”, pierdută
definitiv, fiindcă fusese aruncată într-un puț(!).
Ne mutăm acum la Muzeul de Artă din Craiova, peste patru ani,
în 1986, an în care intrepiditatea oltenească face prăpăd, fiind
jefuite nenumărate instituții culturale ale județului. Astfel că,
implacabil, vine și rândul “colecțiilor” muzeului din Craiova,
care, tocmai pentru că fuseseră luate măsuri sporite de siguranță,
nu beneficia de pază. Prin urmare, într-o noapte, fondul pictorilor
olteni a fost luat cu asalt, fiind tăiate din ramă patru tablouri
semnate de Nicolae Furduiescu, Marius Bunescu și Eustațiu
Stoenescu. Lucrarea de cuțit fiind desăvârșită, s-au căutat
similitudini de modus operandi cu alte spargeri și s-a ajuns,
firește, tot din întâmplare, la făptaș, care a fost prins spărgând
un depozit. În casa tânărului pasionat de artă s-au găsit, rânduite
ca într-o expoziție, pânzele furate, păstrate cu grijă, precum și
alte artefacte “recoltate” de-a lungul vremii. Prin faimoasele
“mijloace specifice”, anchetatorii au obținut mărturia hoțului, cum
că intrase în muzeu escaladând un burlan al clădirii și că, din
pasiune, avea de gând să revină acolo.
Cea mai celebră dispariție s-a petrecut la Muzeul Peleș. În
1994, adică în alte condiții, nu-i așa?…tiranul căzuse, tânăra
noastră democrație se înroșea în obraji pe zi ce trece, oamenii
aflaseră ce este aceea operă de artă liberă, iar muzeele
reprezentau prilejuri de culturalizare pătimașă. La Peleș nu se mai
mergea cu școala, ci cu…ambasadorul. În luna noiembrie, Peleșul
era închis, dar, pentru că noul ambasador SUA la București, Alfred
H. Moses, în așteptarea depunerii scrisorilor de acreditare din
decembrie, dorea să vadă și el colecțiile, muzeul a fost deschis
special. Ajunsă cu grupul în sala Rococo, muzeografa și-a pierdut
graiul, pentru că suportul vizual al explicațiilor sale dispăruse.
Patru pânze presupuse ale lui Giovanni Battista Tiepolo lipseau din
rame (între noi fie vorba, nu era prima oară și n-avea să fie nici
ultima, când îi lăsam pe americani ca la dentist!). Ancheta a
stabilit că, profitând de anunțata vizită a diplomatului, dar și
pentru că fusese zi de salariu(sic!), în ajun, unul din muzeografi
scosese pe furiș cele patru pânze. Printre ele, “Orfeu și Euridice”
și “Moartea lui Socrate” (atribuite, la vremea aceea, lui
Tiepolo!). La domiciliul bărbatului, au fost descoperite pânzele,
alături de – mai modern, deja! – un bilet de avion cu destinația
Londra. Lucrările au fost redate muzeului, intacte.
Vizita în sala de tezaur, de la etaj, a galeriei Artmark, unde
au fost expuse piesele furate și recuperate, s-a făcut într-o regie
interesantă, căpătând un aer ușor conspirativ prin întunericul abia
străpuns de spoturi slabe de lumină galbenă aplicate pe
lucrări.
Iar, dacă, la final, adăugăm și discuția interesantă, avută cu
patronul galeriei, după vernisaj, privind “indexul Artmak” într-o
mai coerentă Bursă a pieței românești de artă, am putea spune că o
retrospectivă a hold-up-urilor cu happy-end este oricând
binevenită.
*) – Expoziție de artă furată, Galeria
ARTMARK
SEBASTIAN AMZA este pseudonimul de cronicar
de artă al lui Florin Toma, scriitor și jurnalist. Acesta
este autor, printre altele, al volumelor “Peisaj cu fluturi
noaptea” – nuvele (1986), “Moștenirea Familiei Bildungsroman” –
roman (2005), “Trei nuvele sexemplare” (în curs de apariție), al
ediției “Petru Comarnescu – Kalokagathon” (îngrijită împreună cu
acad. Dan Grigorescu) (1986), al unor cărți de interviuri, precum
și colaborator al unor publicații din țară și străinătate.