Două citate despre celebrul oraș sunt semnificative: “Să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istroia cerului și a pământului” – Benjamin Disraeli. “Ierusalimul este o bătrână nimfomană care-și sufocă iubiții unul după altul, apoi se descotoresește de ei cu un căscat, o văduvă neagră care își devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează.” – Amos Oz.
Despre acest oraș scrie o superbă carte Simon Sebag Montefiore, istoric și scriitor care a studiat la Cambridge, autor al multor volume premiate în Marea Britanie, Franța, Austria.
Povestea celui mai fascinant oraș din lume: o istorie construită din date și anecdote picante, relatată de unul dintre cei mai importanți istorici ai prezentului. 3.000 de ani de istorie a celui mai contestat oraș din lume – Ierusalimul, orașul universal, capitală a două popoare, chivotul a trei religii și inima conflictului dintre israelieni și palestinieni.
De la regele David la Barack Obama, de la nașterea iudaismului, creștinismului și islamismului la conflictul palestiniano-israelian, aceasta este epopeea a 3.000 de ani de credință, masacre, fanatism și coexistență. Cum a devenit orașul acesta mic și îndepărtat Orașul Sfânt, “centrul lumii” și, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu?
Istoria Ierusalimului este istoria lumii, adeseori sângeroasă, dominată de războaie, de lupte pentru putere, de masacre comise în numele credinței, de distrugere și renaștere în repetate rânduri din propria cenușă.
Profeți și patriarhi, Avraam, David, Iisus și Mohamed au pășit pe pietrele acestui oraș încărcat de o glorie celestă și terestră totodată. Orașul Sfânt este un centru de rotație, o axă a istoriei lumii, punctul de întâlnire dintre Dumnezeu și om.
“Nici un alt loc nu evocă o asemenea dorință de posesie exclusivă. Însă acest zel posesiv este paradoxal, din moment ce majoritatea sanctuarelor din Ierusalim, și istoriile aferente, au fost împrumutate sau furate, aparținând înainte unei alte religii. Trecutul orașului este adesea imaginar. Practic fiecare piatră a aparținut templului, demult uitat, al unei alte credințe, arcului de trimf al unui alt imperiu. Majoritatea cuceririlor au fost însoțite de dorința instinctivă de a șterge urmele altor credințe, dar în același timp confiscându-le tradițiile, istoriile, locurile. S-au făcut multe distrugeri, dar de multe ori cuceritorii nu au distrus ce au găsit acolo, ci au refolosit și au adăugat. Locuri importante cum ar fi Muntele Templului, Citadela, Orașul lui David, Muntele Sionului și Biserica Sfântului Mormânt, nu prezintă straturi de istorie distincte, ci sunt mai degrabă niște palimpseste, niște broderii în care firele de mătase sunt țesute atât de des încât este imposibil să le mai distingi.”