Jurnalist reputat al revistei ELLE, Bertrand Meyer-Stabley e un pasionat al companiei celebrităților și al modului lor de a se integra, memorabil și distinct, în cotidian. A lucrat pentru Prințesa Margaret a Marii Britanii, a scris despre Elton John, Coco Chanel, Rudolf Nureyev, Gala Dalí, James Dean și mulți alții. Dincolo de pasiunea documentării minuțioase a parcursului bibliografic al unor personaje care amprentează puternic istoria socială, Bertrand Meyer-Stabley a editat cu succes unele din cele mai provocatoare texte ale lui Jean Cocteau. În prezent, autorul locuiește la Nisa și colaborează cu numeroase publicații franceze și străine.
De la Coco Chanel la Miuccia Prada, cu opriri spectaculoase în biografiile unor nume iconice în istoria haute couture, ca Jeanne Lanvin, Madeleine Vionnet sau Rose Bertin.
Somptuozitate și eleganță lejeră, tragedii personale și idile cu iz de carte poștală, șampanie, parfumuri fine și rochii desprinse, parcă, din visul unui Salvador Dalí. Un exercițiu de rafinament seducător și de istorie emoționantă, adesea inedită și, nu o dată, luxuriantă în detaliu, farmec și stil.
*
* *
Începând din 1916, selectul Harper’s Bazaar publică primul model Chanel reprodus în presă, un model de linie pură din colecția de la Biarritz: fără corsaj, pliuri sau volane. Destinată clientelor stilate, rochia este seducătoare fără a păstra niciun element antebelic. Partea de sus are o croială masculină, cu un decolteu în V între ale cărui revere gâtul este lăsat la vedere. Mânecile nu sunt bufante, ci strânse pe braț de la umăr până la încheietura pumnului, ca un ciorap. Talia e marcată printr-o eșarfă lungă, în culorile rochiei. Revista salută această Chanel’s charming chemise dress. Coco are deja trei sute de angajate și curând e în măsură să ramburseze integral sumele investite de Boy, pe care el nu se aștepta să le mai vadă înapoi. De altfel, Boy o va șterge… ei bine, englezește. Coco are deja convingerea intimă că iubitul ei – despre care crezuse că ar putea fi bărbatul vieții ei – nu se va căsători cu ea. I se atribuie prea multe aventuri. Fatalistă, înțelege că originea ei socială nu va fi niciodată uitată și că Boy e prea ambițios pentru a risca o mezalianță. Și are dreptate. Nu peste mult timp, Boy îi va face curte Dianei Lister, născută Ribblesdale, fiică naturală a unui lord și fiică vitregă a altuia. Căsătoria este celebrată în octombrie 1918 în capela privată de la Beaufort. Cu puțin înainte de această dată, Coco face un incredibil gest de ciudă, de răzbunare, de provocare: își taie părul, lungile ei plete negre care coboară până la șolduri și pe care le strânge în cozi în jurul creștetului. Există mai multe versiuni cu privire la acest gest. „În 1917, mi-am retezat părul, părul meu des”, îi spune ea lui Paul Morand. „Am început să-i tai câte puțin vârfurile. În cele din urmă, l-am tuns scurt.” Chanel îi oferă însă lui Claude Delay o versiune diferită și mult mai detaliată a evenimentelor care au dus la această schimbare radicală.
Totul ar fi început cu o ieșire între prieteni la Opera din Paris. Chanel se pregătește în apartamentul ei de pe Avenue Gabriel. „Nu mai fusesem niciodată la Garnier. Aveam o rochie albă lucrată de modistele mele și părul lung până la șolduri.” Coco se plânge că are pletele atât de dese, încât îi trag capul pe spate. Destinul o va elibera însă și pe ea, ca pe multe alte femei. „Aveam o veioză în baie. Am deschis robinetul de apă caldă ca să mă spăl pe mâini. Apa nu era caldă. M-am împiedicat de veioză și, deodată, totul a explodat. Rochia mea albă era acoperită de funingine; de păr, ce să mai vorbesc. Pe față nu trebuia decât să mă spăl, dat fiind că nu mă machiez.” Incidentul din seara cu pricina nu o va împiedica să iasă în lume. Orice altă elegantă s-ar fi autoexilat acasă cu lunile, așteptând să-i crească părul. Coco s-a mulțumit să-l taie. „Am luat o foarfecă și am tăiat o coadă. Părul s-a revărsat imediat în jurul feței. La vremea aceea, aveam un păr ca o zibelină. Mi-am zis că trebuie să tai și restul – în fond, voiam să merg la Operă. Am chemat camerista să-mi taie și a treia coadă. Mi-am pus o rochie neagră, decoltată în față și prinsă în talie cu un ac pe dedesubt.”
Cu tunsoarea ei carré și rochița neagră, Chanel nu seamănă nici cu o femeie din harem, nici cu una convențională, ci doar cu personajul unicat pe care ea însăși l-a creat. La operă, unde vine cu rochia ei scurtă, cu talia joasă până sub șolduri, „coafura” ei așterne în sală un val de tăcere, iar în seara aceea parizienele își îndreaptă lorgnette-ele mult mai des spre ea decât spre scenă. Toți ochii sunt ațintiți asupra lui Coco. A doua zi, Misia Edwards și Madame Letelier, o frumusețe celebră a vremii, precum și incredibila Cécile Sorel, marea Célimène de la Comedia Franceză, se tund în stil Coco. Efectul e devastator. Femeile îi adoptă tunsoarea cu nesațul cu care o coțofană se repede la o comoară strălucitoare: comoara libertății! Oare Boy chiar a crezut că iubita lui și-a sacrificat părul pe altarul nunții lui? În fapt, deși căsătorit, englezul se reîndrăgostește de Coco. După toate aparențele, nu se poate hotărî să renunțe la ea. Dar fatalitatea, inevitabilă în orice poveste de dragoste, e pe punctul de a intra în scenă. Tot ce știm despre ultima călătorie a lui Boy este contradictoriu. El trebuie să-și întâlnească tânăra soție de Crăciun, la Cannes. Unii vorbesc deja despre despărțirea lui de creatoarea de modă, alții spun că pleacă pe țărmul Mediteranei în speranța că, îndepărtându-se de Paris, își va putea înăbuși iubirea nebunească pe care o simte pentru ea. Acolo nu-l așteaptă însă decât sfârșitul. În drum spre Cannes face un accident de mașină, cu câteva ore înainte de Crăciunul anului 1919.
Coco este distrusă, chiar dacă lacrimile par să-i fi secat. „Tu? Femeie!?”, ar fi râs Boy. Dacă a fi femeie înseamnă să verși râuri de lacrimi când viața te lovește, Coco se sustrage definiției. Șocul este însă unul de proporții. Fiindcă odată cu această moarte absurdă, Chanel își pierde sfătuitorul, tovarășul, prietenul, iubitul, marea dragoste, plimbările împreună, tinerețea, pasiunea. Nu-i rămâne decât să se arunce cu disperare în muncă, cea mai bună consolare posibilă. Se ridică și pornește din nou la atac. De acum încolo singură pe lume, va face, la treizeci și șase de ani, tot ce poate pentru a-și croi o viață așa cum o vrea. Cu trei luni înainte de moartea lui Boy, Gabrielle se mutase de la adresa din rue Cambon numărul 21, pentru a se stabili pe aceeași stradă la numărul 31: adresa ei istorică. Revoluția Chanel a început.
1919–1920. Soldații lăsați la vatră și, cu atât mai mult, cei eliberați din prizonierat nu-și cred ochilor. Să fie oare femeia aceeași pe care o știau dinainte? Intrarea ei în cercul de acțiune propriu bărbaților a fost prea rapidă. Aspectul ei o demonstrează: femeia vrea să arate ca un bărbat. Talia a dispărut, sânii sunt tabu, părul e tuns scurt, buclele și onduleurile sunt interzise cu desăvârșire, chiar și corpul s-a schimbat, parcă la fel de radical ca moda. Nu mai există corset, ci doar un simplu portjartier, femeile nu mai poartă sutien, ci o brasieră care le aplatizează pieptul. Și s-a zis cu glorificarea piciorului mic! Moda fustei scurte impune gambe lungi și subțiri. Trecute sunt vremurile când bărbații se înghesuiau la café-concert, să vadă picioare feminine!
Femeia-efeb, în taior cu croială masculină sau în rochie chemise scurtă, foarte scurtă, cu părul tuns de asemenea scurt, cu pălăria cloș trasă pe un ochi, impune stilul garçonne. Tradiția este aruncată peste bord, toată lumea idolatrizează ineditul, imprevizibilul. Legătura cu realitatea e dinamitată, femeia se abandonează excesului, spleen-ului, psihozelor. Noua ei imagine este revoluționară în aceeași măsură în care e și arta timpului. Pe femeia așa cum era ea înainte de 1914 – distantă, stereotipă, un bun pe care soțul ei îl expune în saloane, la teatru, la curse sau la bal, din această „păpușă” condamnată să nu fie decât un ornament emfatic înainte de a deveni mamă tăcută și supusă – pe această femeie războiul, les années folles și Coco Chanel o vor transforma în femeia „liberă” căreia îi este permis să danseze, să se distreze și să se bucure de viață. Când își taie părul, când renunță la corsete și la pantalonașii bunicilor, îmbrăcând în locul lor rochii sport din jerseu, rochii de seară scurte, pantaloni de marinar, compleuri ușoare din tricot care le permit să fie elegante de dimineața până seara, femeile anilor 1920 nu-și afirmă doar dorința de a trăi într-o lume nouă, ci și voința de a avea un alt fel de viață. Chanel a fost acuzată că a inventat stilul garçonne. Inexact. Adeptele stilului garçonne, ieșite parcă din scandalosul roman omonim al lui Victor Margueritte, sunt păsări de noapte. Iar principalul merit al lui Chanel este acela că a impus taiorul de dimineață. Lucrurile nu se întâmplă atât de ușor precum am putea crede. Creația haute couture, deodată în derivă, își pierde supremația în lumea modei. În 1921, declară război părului scurt: Coco se amuză. În 1922, luptă împotriva fustei scurte și imediat fustele se lungesc, dar talia coboară foarte mult. Colecțiile de iarnă prezintă materiale în culori vii pentru a combate negrul preferat de femei și atât de îndrăgit de Coco. Din nou, toate eforturile sunt în zadar: în colecțiile de primăvară negrul își impune dominația din nou. Ceilalți creatori sunt derutați, iar un jurnalist de modă nu se codește să afirme că „acum creatorul propune, iar pariziana dispune”. În 1923, fustele se mai scurtează o idee, iar în 1924 tivul va mai urca încă puțin. Talia coboară până aproape de genunchi. Creatorii vin cu o serie de idei noi – zorzoane, rotunjmi, drapaje, garnituri, dar nu întâlnesc decât o rezistență dârză. Și dintrodată, iată că toți încep să prefere simplitatea. În 1925, pijamaua lansată de Coco este declarată indispensabilă. Formele rochiilor sunt geometrice, plate, unghiulare – am putea spune că se înregistrează o pătrundere a cubismului în modă. În iunie, fustele devin mai scurte ca niciodată, chiar și rochiile de seară se opresc deasupra genunchiului.
Toate acestea se întâmplă pentru că femeia muncește, face sport într-o ținută adecvată, dansează în baruri, își conduce propria mașină. În jurul temei garçonne, variantele se multiplică. Surorile Dolly în rochii chemise, cu fața rotundă și părul complet drept pe de o parte, Greta Garbo pieptănată ca un paj, cu pălăria ei cu boruri largi pe de alta – toate contribuie la crearea unei imagini feminine noi. Revista Vogue publică alăturat fotografii ale unor vedete de teatru și de cinema făcute la interval de câțiva ani, pentru a scoate în evidență influența gretagarbismului. În 1928 rochiile se lungesc, dar inegal; în primăvara lui 1929 se opresc deasupra genunchiului în față și mai jos în spate. În octombrie, talia s-a întors la locul ei. În noiembrie apare brusc rochia de seară lungă până la pământ. Se pare că faza revoluționară se apropie de final. Moda și haute couture par să se fi reconciliat. Dar în scurta perioadă dintre 1919 și 1930, victorioși au fost doar acei creatori care au reușit să transforme noul stil feminin într-o modă a zilei. Care să fie însă secretul care i-a permis lui Chanel să devină regina modei și le-a trimis în uitare pe „retrogradele” fidele rochiilor de odinioară? Secretul numărul 1: Debutul ei a coincis – dar asta nu a fost decât o întâmplare – cu momentul în care se pregătea o transformare a stilului. Chanel va spune mai târziu: „Mă întreb de ce m-am lansat în această meserie, de ce m-am afirmat ca o revoluționară în domeniu. Nu ca să fac ce-mi plăcea, ci mai degrabă ca să scot din scenă ce nu-mi plăcea… Am fost o unealtă a destinului într-o necesară operațiune de curățire.”
Secretul numărul 2: Instinctul ei – asta nefiind deloc o întâmplare – cu privire la mișcarea evolutivă care demarase.
Secretele numărul 3 și 4: Talentul ei de a da formă acestei evoluții, personalitatea care i-a permis să domine scena modei și să-și impună fantezia. În 1920, un jurnalist de modă scria, după ce a asistat la prezentarea unei colecții Chanel, că are impresia că a văzut o serie de piese create de o femeie cu un pronunțat simț artistic și lucrate numai pentru ea: taioare din jerseu de lână, veste cu buzunare adevărate și cu nasturi care nu mai sunt niște simple ornamente, fuste plisate, rochii de seară drepte, pelerine din crêpe de Chine. Totul croit sobru, în culori închise. Iar în anii următori, linia generală abia dacă s-a modificat. E tot Chanel, eternul stil Chanel.
În acești ani 1920, supremația lui Coco pare totală. Ea lansează un nou tip de femeie. O face uitată pe cea de ieri, pentru a o învăța pe cea de azi să se miște firesc, mai elimină câte o meșă, niște zorzoane, mânuind foarfeca și acul cu fermitate și cu precizie. Totul la ea este rațional. Mantourile sunt confortabile, buzunarele, plasate la loc potrivit, sunt suficient de încăpătoare pentru mâini, pălăriile încap în valize. Rochiile, croite din jerseu sau din lână neagră, sunt atât de simple și de stricte, încât Poiret va spune: „Coco a inventat un stil: sărăcia de lux!” Ea a înțeles că, într-o epocă în care femeile elegante iau deseori autobuzul, tramvaiul sau taxiul, viitorul aparține rochiei simple. Timpurile în care Poiret înfășura femeia în țesături complicate și o împodobea ca pe zeitățile orientale sunt de domeniul trecutului. Grație lui Coco, moda coboară în stradă.
Doamnelor din lumea bună le oferă un stil insolent de midinetă. Micilor burgheze le conferă o alură de ducese. Inovațiile ei se succed într-un ritm neobosit. Elimină umerii marcați, lansează celebrul „twinset” (fustă cu pulover și cardigan), curelele din piele care susțin talia și o pun în valoare, șiragul de perle pe pulover. Pune la zid tenul ca de lapte și recomandă bronzul pe care ea însăși îl obține pe iahturile admiratorilor săi. Va scandaliza de altfel într-o seară publicul dintr-un restaurant parizian cu pielea ei aurie (tocmai se întorsese de pe Coasta de Azur) și tunica sobră, cu trei șiraguri de perle, cu părul scurt, bine pieptănat, spre deosebire de matroanele cu păr încrețit cu fierul, cu turbane, doldora de bijuterii, pudrate și anemice. Chanel îndrăznește, ceilalți o imită. Le impune conteselor tricoturile ei lejere și starurilor californiene uniformele de liceană. Schimbă linii și e pe deplin conștientă de pionieratul ei. Înlocuiește blănurile exotice cu pielea indigenă: adio, șinșila, trăiască iepurele! În fapt, șinșila nu mai este importată din America de Sud și nici zibelina nu mai vine la fel de ușor din Rusia. Penuria e cea care-i oferă ocazia unei explozii de stil și de inventivitate.
Chanel va impune dreptul la confort, la lejeritatea mișcărilor. Lui Paul Morand îi va mărturisi crezul ei: „Spatele este cel care dictează postura trupului; acolo trebuie să folosești cât mai mult material… Haina trebuie să se poată mișca pe corp; trebuie să îmbrace bine silueta când corpul este nemișcat și să fie lejeră când trupul e în mișcare. Nu trebuie să te temi de cute: pliurile sunt frumoase când au utilitate. Pe manechin, mă gândesc întâi la forma pe care ar avea-o haina pe pânză; alegerea materialului vine mai târziu; o pânză bine pusă la punct e cel mai frumos lucru… Arta creației vestimentare este aceea de a ști să pui în valoare, să ridici talia în față pentru ca femeia să pară mai înaltă; s-o cobori în spate pentru a evita un posterior prea jos. Rochia trebuie să fie puțin mai lungă în spate, pentru că se ridică. Tot ce lungește gâtul e frumos.”
Timpul a trecut repede pentru Coco: iat-o, în numai câțiva ani, regina incontestabilă a modei pariziene, prezentă din plin în cele trei lumi ale Parisului: lumea din faubourg Saint-Germain, cu aristocrații săi, lumea de pe bulevardul Haussmann și de pe Champs-Élysées, unde banul celor recent îmbogățiți e rege, și lumea a boemei din Montmartre și mai apoi din Montparnasse.
Fragment din „12 creatoare care au schimbat istoria”/ de Bertrand Meyer-Stabley, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecția savoir-vivre. Traducere: Ioana Bâldea-Constantinescu. Ilustrația copertei: Ana Wagner