Coco Chanel nu face modă, ea ESTE moda. În 1920 pornește într-o nouă aventură. După lansarea triumfală a coloniei Eau Chanel destinate bărbaților, decide să creeze un parfum. Nu se îndoiește nicio clipă de succesul fulminant și de notorietatea internațională pe care el i-o va aduce. Asta, pentru că în lumea tinerelor afectate și a doamnelor bine de la început de secol se simt încă efluviile parfumurilor amețitoare în care se amestecă arome de iris, de chiparos, de gardenie și de trandafir, toate botezate cu nume ridicole, de un orientalism artificial, asimilat voluptății de duzină. Dar de ce vrea să creeze ea un parfum, când acest lucru a fost, dintotdeauna, apanajul parfumierilor? „Pentru că vrea să îmbrace femeia din cap până-n picioare”, mărturisește una dintre prietenele ei, „iar a îmbrăca o femeie complet nu poate exclude parfumul, parte integrantă a ținutei feminine.” Toată viața va fi obsedată de curățenie, de igienă, va fi în căutarea „mirosurilor sănătoase”. Cu siguranță nu din întâmplare l-a întâlnit la Grasse pe Ernest Beaux – cel mai cunoscut „nas” al Europei.
Pentru „licoarea” ei, Chanel vrea tonuri aidoma rochiilor pe care le creează, concepute special pentru era care abia se naște. Trebuie să persiste în aer liber și să nu se piardă în mulțime. Trebuie, în același timp, să-și păstreze virtuțile de parfum într-un salon sau într-un budoar. În niciun caz nu trebuie să amintească de violetele și de lavanda la modă în anii de după război. Trebuie să aibă personalitate. Să fie bogat. Chanel are oroare de sărăcie. Beaux nu trebuie să facă economie la iasomie. Și începe să prepare pentru ea esențe. În cele din urmă îi prezintă zece formule de amestecuri florale. Coco îl alege pe al cincilea, compus din iasomie (în fiecare an va cumpăra un sfert din producția de la Grasse), trandafir, violetă și aldehide. Coco nu are, cu siguranță, un nas de parfumier, dar are suficient instinct pentru ca, fără cunoștințe teoretice în domeniu, să identifice parfumul care va avea succes. Și îl numește No.5. Oare pentru că a ales cea de a cincea fiolă prezentată de Ernest Beaux? Sau pur și simplu pentru că e o cifră care, în simplitatea ei, seamănă cu celebrul flacon rectangular (transparent, cu muchii drepte), atât de diferit de sticlele bogat ornamentate imaginate de Lalique, pe atunci în vogă? Mai există o versiune: 5 pare să fi fost, dintotdeauna, cifra ei norocoasă. Asta să fie, așadar! Toată viața – ba chiar și după, fiindcă va dori ca pe mormântul ei să fie înfățișați cinci lei din piatră – 5 va fi cifra ei fetiș și o va alege invariabil ca dată de prezentare a colecțiilor, fixată mereu pe 5 februarie sau 5 august.
No.5 va avea parte de un dublu succes: un triumf comercial și o provocare chimică. Va disipa prejudecățile parfumierilor. Va demonstra că poți folosi la un parfum de lux produse sintetice, chiar și în cantitate apreciabilă, fără a-i compromite calitatea. Ba dimpotrivă. Iată de ce putem vorbi despre o industrie a parfumurilor înainte de No.5 și alta după el. Se spune că un flacon de No.5 încă în fază experimentală s-ar fi spart în magazinul din rue Cambon și că vânzătoarele și clientele s-ar fi înghesuit să afle ce anume mirosea atât de bine. Indiferent de doza de adevăr din această poveste, cert este că femeile savurează după apariția lui No. 5 inimitabila armonie dintre roză și iasomie, agrementată de vetiver, ylang-ylang, iris, liliac, lăcrămioare, narcisă, totul susținut de căldura ambrei și a moscului, potențată de aldehide care dau corp parfumului.
În 1924 se produce un eveniment care va avea o influență profundă asupra destinului acestui parfum. Doi clienți se prezintă în rue Cambon. Sunt doi oameni de afaceri de talie internațională – frații Wertheimer, Pierre și Paul. Sunt deja pe jumătate implicați în industria parfumurilor, dat fiind că au cumpărat vechea Casă Bourjois, inițial specializată în farduri pentru teatru. Își permit, prin urmare, să-i spună lui Chanel: “Parfumul dumneavoastră e cel mai bun din lume, însă lumea nu se mai limitează la Paris și la plajele din Deauville. Lumea înseamnă New York. Noi avem relații acolo. Avem și o fabrică, fabrica Bourjois. Lăsați-ne să producem No.5 și să-l lansăm acolo. Nu veți regreta.”
Așa se face că Chanel va înființa o societate comercială împreună cu acești doi frați atât de convingători. Nu vrea să se lase devorată de o afacere tentaculară, dar dorește să se bucure de avantajele ei. Contractul va fi, de altfel, negociat dur. Coco va face la un moment dat această remarcă pertinentă: „Moda nu înseamnă doar rochii, moda plutește în aer, în vântul care o poartă, o simțim, o respirăm, moda este în cer și pe caldarâm, ține de idei, de moravuri, de întâmplări.”
Pentru Chanel, materialele mate, cum sunt crêpe de Chine și lâna, se poartă ziua, iar satinurile de mătase și catifelele, seara, câteodată subliniate de un colier cu diamante. În 1926 va crea „micuța rochie neagră”, care va deveni emblematică. O rochie fără guler, din crêpe de Chine de culoare neagră, cu mâneci lungi și foarte strâmte, cu partea de sus bluzată pe șolduri și fusta mulată. Ediția americană a revistei Vogue compară această rochie cu automobilul Ford fabricat în serie, și el negru, și prezice că va fi adoptată de un segment al pieței la fel de important precum cel al clienților Ford. În ciuda criticilor virulente pe care le suscită, „Ford-ul semnat Chanel” are parte de succesul scontat. Cronicarii bărbați n-au decât să deplângă dispariția nurilor – „Nu mai vezi sâni, abdomen, posterior. Cât privește fusta, o tăiem la genunchi”; degeaba o ironizează ei: „Moda feminină a acestui moment al secolului XX va fi botezată «să mai tăiem puțin»”; realitatea este că moda feminină nu mai e dictată de bărbați. Femeile se inspiră din gustul simplificator al lui Chanel.
Imaginați-vă cum lucra Mademoiselle Chanel în studioul său de la etajul patru al clădirii din rue Cambon, numărul 31. Pereții încăperii sunt acoperiți cu molton și cu țesături de lână, care absorb zgomotele. Spre deosebire de numeroși alți creatori, ea nu are o modelistă. Nu desenează niciodată o machetă. Și face totul cu propria-i mână. De dimineața până seara taie, prinde-n bolduri, probează – totul pigmentat de un neîntrerupt monolog în mijlocul rafturilor pe care tronează rulouri de material, lungi cilindri de satin alb, jerseuri întinse pe scaune, metri de muselină, suluri cu imprimeuri mătăsoase. În jurul gâtului poartă o panglică lungă de care atârnă o foarfecă. Această încăpățânare a artizanei, acest gust plebeu al muncii bine făcute, această răbdare de albină să fie ele, oare, secretul reușitei? Lucrează cu toate cele zece degete, cu unghiile, cu palma care netezește, cu pumnul, cu boldurile, cu haina însăși, într-o tăcere monahală. Câteodată se așază în genunchi în fața propriei opere pentru a aranja mai bine un tulle dezordonat, îndoită din șale, încruntată de concentrare, în timp ce buzele ei, două prune care se mișcă fără încetare în culorile unui granit strălucitor, vibrează intens.
E ușor de înțeles de ce un personaj atât de înzestrat și atât de inventiv a fascinat cele mai importante nume ale epocii. Coco pare, pe de altă parte, să-și ia revanșa asupra vieții, angajând mai mult decât oricine altcineva persoane din elita societății – refugiați ruși sau aristocrați în dificultate. Utilitatea lor este uneori contestabilă, însă grație lor Chanel atrage o clientelă cosmopolită. Marea ducesă Maria a Rusiei e șefa atelierului de broderie pentru corsaje, iar contele Étienne de Beaumont, deși este deținătorul unei averi considerabile, e încântat să creeze pentru ea bijuterii (false) și să înșire pietre colorate aduse din Cehoslovacia, din care face coliere și brățări strălucitoare.

Chanel e plină de indulgență față de artiști. Oricât de puțin ar crede în talentul lor – și nu s-a întâmplat să se înșele vreodată – are pentru ei numai atenții și generozitate. E suficient un singur apel din partea lor pentru ca ea să le finanțeze proiectele, să-i găzduiască într-una dintre reședințele ei, să le plătească o chirie sau o spitalizare. În același timp, nu cumpără orice produc ei. Ar fi nedrept să spunem că toți pictorii, toți literații și toți dansatorii care se înghesuie la numărul 29 pe rue du Faubourg-Saint-Honoré sunt niște paraziți atrași de generozitatea arătată de Mademoiselle. Mecenatul este o artă delicată și Coco știe să le dea prietenilor săi inegalabile lecții de demnitate. Întâlnirea dintre aceste două lumi atât de diferite – lumea artiștilor și high society, lumea creatorilor de modă și cea a clienților cu dare de mână – stârnește în ea sentimente complexe. Coco visează să-i îmbrace pe boemi ca pe dandies și concediază brutal o clientă care-i cere să nu mai îmbrace femeile bine la fel ca pe… celelalte.
Din 1920, la Garches, unde locuiește pe durata verii, Coco își cunoaște mai bine vecinul, celebrul dramaturg Henry Bernstein, și îl primește la ea pe Igor Stravinsky, care a fugit din Rusia împreună cu familia sa. Între ei se înfiripă o oarece idilă:
„Era tânăr și timid, îi plăceam.
– Ești căsătorit, Igor, i-am spus eu; când va afla Catherine, soția ta…
Iar el, ca un rus autentic:
– Știe că te iubesc. Cui, dacă nu ei, i-aș putea încredința o taină atât de mare?”
Chanel îi facilitează compozitorului primele concerte, iar el o răsplătește în felul său: „Stravinski mi-a făcut cunoștință cu muzica; de la el am învățat tot ce știu în domeniu.” Va păstra toată viața la capul patului, ca pe o relicvă, icoana pe care el i-a oferit-o când, locuind la ea, a orchestrat la solicitarea lui Serghei Diaghilev temele muzicale ale baletului neoclasic Pulcinella.
Un alt rus intră în viața ei în acea perioadă: marele duce Dimitri al Rusiei, văr și vechi camarad de arme al țarului Nicolae al II-lea. El are douăzeci și șapte de ani, iar Coco cu unsprezece mai mult. Legătura lor va dura un an, prietenia va rezista toată viața. De data aceasta, farmecul slav și simțul înnăscut pe care Romanovii îl au pentru fast sunt cele care o vor cuceri pe fiica vânzătorului ambulant. Se simte ceva din toate acestea în blănurile și bluzele în stil mujic, roubachka, pe care Coco le prezintă la Deauville purtate de manechine rusoaice, iar în bijuteriile cu pietre enorme pe care le impune se întrezărește influența bizantină… Chanel dă textură colecției slave incluzând în ea elemente nemaivăzute în Occident, inspirate din veșmintele țărăncilor din Rusia, cu șiraguri de perle, bluze cu decolteu pătrat, mâneci scurte și broderii orientale. Și toate astea pentru că Parisul e locul predilect de refugiu al rușilor albi în exil. Ruinate de Revoluția din Octombrie, unele aristocrate devin vânzătoare, manechine sau desenatoare în lumea modei. Înrudită cu țarul, prințesa Irina, soția lui Felix Iosupov, cel care l-a asasinat pe Rasputin, este una din cele care pot strânge suficient capital pentru a-și fonda propria afacere. Valentina, sosită și ea la Paris după Revoluția din Octombrie, pleacă la New York în 1922. Acolo își va deschide o casă de modă patru ani mai târziu. În ceea ce o privește pe prințesa Galițina, ea găsește în Coco Chanel un sprijin care-i va permite să-și înființeze, la Roma, o marcă proprie.
În 1922, Jean Cocteau adaptează Antigona de Sofocle la Théâtre de l’Atèlier. Picasso se ocupă de decor, Honegger scrie muzica, iar Chanel semnează costumele. Pictorul catalan e principalul motiv pentru care a acceptat acest angajament gratuit, numai că dragul de Pablo întârzie să vină. Și Coco realizează pentru actrița Génica Atanasiou un mantou din tricot lucrat de mână, pe bej, maro și negru, care imită motivele vazelor grecești.
La repetițiile sub bagheta lui Cocteau asistă și ea. Și se dezlănțuie: „Mantoul va dispărea și el prin trapa prin care iese eroina? N-are rost să continui dacă nu știu asta.” Autorul se aprinde la rândul lui: la repetiții se insistă în primul rând asupra textului! „Care text?” strigă Chanel. „Sofocle există”, ripostează Cocteau. Coco e cuprinsă de un asemenea acces de furie, încât se repede asupra mantoului, trage de un fir și-l deșiră în timp ce croitoreasa care l-a lucrat plânge în hohote.
În seara premierei va decreta, regală: „Ce ciudățenie mai e și teatrul! Când, în ultimul minut, mi-am scos mantoul și l-am pus pe umerii actriței, ei bine, gestul meu a făcut cât tot spectacolul!”
Fragment din 12 creatoare care au schimbat istoria de Bertrand Meyer-Stabley, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecția savoir-vivre. Traducere: Ioana Bâldea-Constantinescu. Ilustrația copertei: Ana Wagner