Prieteni,
După frământări care au durat ani de zile, m-am hotărât că trebuie s-o fac, să scriu POVESTEA așa cum am aflat-o, indiferent care vor fi urmările. Ezitările mele au ținut de foarte multe lucruri, inclusiv de securitatea personală, dar acum, gata, asta e, încep.
O fac pentru că, dincolo de toată înțelepciunea lumii, care mi-ar cere, ba chiar mi-ar ordona să n-o fac, cred, cu toată tăria, că ar putea fi de folos. Dacă măcar un singur om, citind paginile care urmează, își va regândi viața astfel încât să țină cont de înțelesurile întâmplărilor relatate, atunci înseamnă că a meritat efortul.
Mai sunt dator câteva precizări. În prima ei formă, am auzit POVESTEA din gura unui bătrân care cerșea la colțul blocului în care locuiesc. Mi-a spus-o, dintr-o suflare, vreme de o oră și mai bine, în seara în care am făcut greșeala să mă opresc în fața lui pentru a-i lăsa să cadă în pălăria întinsă câteva monezi fără mare valoare. Mi-a povestit-o nitam-nisam, deși nu-l întrebasem nimic, apucându-mă din când în când de reverul hainei cu degetele lui slinoase. Era un bătrân care putea să aibă la fel de bine 70 sau 100 de ani, vârsta era îngropată în stratul gros de jeg și sub zecile de cute ale feței. Nu cerea niciodată nimic, stătea acolo cu pălăria întinsă, o pălărie care fusese cândva verde, cred, poate chiar o pălărie de vânător, cine ar fi putut spune? Cu părul alb, veșnic ciufulit, purtând vară și iarnă un pardesiu scămoșat, maroniu, și un fular care, în mod uimitor, era de mătase naturală, bătrânul părea un element de decor, confundându-se ușor cu trunchiurile copacilor din jur. Și asta pentru că era nu doar tăcut, ci și nemișcat. Doar dacă îi lăsai ceva în căușul întunecat al pălăriei, schița un fel de zâmbet, care se vroia a fi, probabil, recunoscător, dar nu reușea să fie decât înfricoșător.
Când m-am oprit atunci în fața lui, a prins brusc viață și a început să vorbească, într-un torent de cuvinte din care înțelegeam cam două din cinci. Îmi amintesc perfect, cu un fior de dezgust, că, în elanul de a vorbi, făcea spume la gură, de-adevăratelea…
Ce-l determinase să iasă din încremenire și să mă înece în vorbe, preț de peste un ceas, timp în care, parcă țintuit de o vrajă, n-am reușit să mă smulg de acolo, în vreme ce pe lângă noi treceau oameni care ne priveau intrigați, inclusiv și mai ales vecini?
După atâția ani, n-am reușit să găsesc decât două explicații posibile. Fie pentru că eram, chiar dintre cei care-i aruncau un bănuț, primul care se și oprea (de ce oare am făcut-o!?). Fie pentru că trebuia să se elibereze de acele înspăimântătoare lucruri și simțise cumva că, dacă n-o face în acea clipă, nu va mai avea nicicând ocazia, și va trece pragul dintre lumi ducând POVESTEA cu el, ca o cruce mult prea grea, care cu siguranță l-ar fi strivit în ceasul Judecății de Apoi.
A tăcut la fel de brusc cum începuse să vorbească. Cu capul vâjâind, amețit de tot ceea ce auzisem, nici măcar nu puteam fi siguri că am auzit sfârșitul POVEȘTII. Am rămas, față-n față, despărțiți de distanța unei răsuflări (pestilențiale), el gâfâind ca după un maraton, privindu-mă sfredelitor, cu ochii ieșiți din orbite, și ținându-mă încă de reverul hainei – eu arătând Dumnezeu știe cum, incapabil încă să mă mișc ori să spun ceva. În jur, lumea curgea într-un vârtej cumplit de banal, auzeam în spatele meu fâșâitul și claxoanele mașinilor, scrâșnitul metalic al tramvaielor, cu coada ochilor vedeam umbre de oameni, un câine mic și alb s-a oprit să ridice piciorul chiar lângă noi, naiba știe dacă nu cumva s-a ușurat pe mine, percepeam toate astea destul de bine, eram în lumea mea, lumea orașului, eu, copil al asfaltului, născut și crescut pe asfalt, hrănit cu benzină, inspirând cu nesaț gaze de eșapament, legat pe viață de viața metropolei, eu care trăisem ca pe un triumf personal încălecarea secolelor și a mileniilor, eu care credeam în zborurile cosmice și ingineria genetică la fel de tare ca în Dumnezeu, fusesem aruncat pe neașteptate, complet nepregătit, în hăurile unor fantasme care agresau logica, călcau în picioare bunul-simț, violau știința, ucideau orice speranță că, în lumea asta, ar exista ceva care să aibă sens. În mijlocul peisajului citadin, sfidând betonul și metalul, POVESTEA aruncase asupra mea o plasă de ceață prin care nimic nu se mai vedea așa cum știam că este, că trebuie să fie.
Au trecut zece secunde sau zece minute. Nu știu. Într-un final, cu eforturi supraomenești, m-am rupt de acolo. Mâna cu care bătrânul mă ținuse de rever a rămas suspendată în aer. Pe chipul omului, fervoarea, spaima sau ce va fi fost se mai domolise. Doar ochii continuau să sticlească, roșiatic, în adâncul întunericului care nu știu când se lăsase.
Am făcut primul pas așa cum aș fi extras din pământ o rădăcină noduroasă. Al doilea a fost ceva mai puțin penibil, iar de la al treilea încolo mă mișcam deja bine. M-am răsucit în loc și am plecat, cu senzația că am scăpat, fără să realizez că LUASEM POVESTEA CU MINE.
A doua zi, bătrânul nu mai era acolo și nu l-am mai văzut niciodată.
Au trecut câteva luni până să mă decid să fac ceva. Atunci, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să verific. N-am ce-i face, sunt un om de știință. Existența lui Dumnezeu nu mi s-a părut niciodată a veni în contradicție cu geologia sau fizica. Nu înțeleg disputele purtate în jurul așa-numitei opoziții din creaționism și evoluționims. Oare un lucru creat nu evoluează? Am înțeles să citesc adevărurile Vechiului Testament în spiritul, nu în litera lor. În fine, asta e altă poveste…
Dar ceea ce auzisem îmi violenta atât încrederea în știință, cât și, cumva, credința în Dumnezeu. Pe de altă parte, felul în care aflasem POVESTEA, dar și conținutul ei, îmi interziceau libertatea de a ridica din umeri și de a trece mai departe. Trebuia, așadar, să încerc să verific. Oricum, relatarea dezlânată a bătrânului lăsase multe goluri în poveste și îmi ridicase un milion de semne de întrebare.
Puterea obișnuinței mi-a îndreptat pașii spre bibliotecă. Am scotocit, vreme de doi ani, prin toate documentațiile la care am putut avea acces, de la Biblioteca Academiei până la Arhivele Naționale. În paralel, mi-am petrecut mii de ore navigând pe Internet. Ce căutam? Orice ar fi putut avea vreo legătură cu lucrurile pe care le aflasem. Am plonjat în comentariile pe marginea manuscriselor de la Marea Moartă, m-am pierdut pe coridoarele site-urilor despre Illuminati, am răsfoit paginile îngălbenite ale unor publicații despre fenomene paranormale, vechi de peste o sută de ani. Am parcurs un volum uriaș de informații despre chestiuni care, de fapt, nu mă interesau, pentru a găsi, când și când, câte o trimitere parțială și vagă la un personaj sau o întâmplare care păreau să aparțină POVEȘTII.
Până în ziua în care am găsit întâia referință la o persoană în viață. O femeie din Plovdiv despre care autorul anonim al unui articol susținea că știe ceva. Am citit rândurile acelea de o mie de ori, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Peste trei zile plecam în Bulgaria.
A fost doar începutul unor peregrinări care au durat doi ani și jumătate. Pe urmele POVEȘTII am ajuns din Suedia până în Afganistan și din Egipt până în Portugalia. Pentru a putea să călătoresc atât și totuși să nu-mi pierd locul de muncă, am făcut ceva ce s-ar putea numi inginerie temporală. Firește, am cheltuit o avere, în mare parte împrumutată, bani pe care nu știu dacă și cum îi voi putea returna. Din fericire, după șase luni de la primul drum, am reușit să obțin o nesperată sponsorizare de la enigmatica Asociație a Magilor Tremendici. Nu i-am văzut niciodată la față. Au aflat cumva despre ceea ce făceam și mi-au trimis bani prin poștă…
Am stat de vorbă despre POVESTE cu peste o sută de oameni. Nici unul dintre ei nu știa POVESTEA, și nici nu le-am spus-o, așa cum nu am povestit-o vreunui apropiat de-al meu, considerând că nu trebuie să împovărez pe nimeni cu obsesiile mele.
Prea puțini dintre cei cu care am discutat mi-au oferit informații prețioase. Cei mai mulți dintre ei știau câte un crâmpei de întâmplare, un zvon, o aluzie. Doar trei dintre ei mi-au putut arăta artefacte care aveau în mod cert legătură cu POVESTEA. Dar chiar și așa, cu ce am adunat de pe drumuri și cu ce am reușit să culeg din cărți și documente, cred acum că am închegat cu adevărat POVESTEA. Ea este acum rotundă, cu neglijabile pete albe. Sunt, în sfârșit, gata s-o spun, și socotesc că trebuie s-o fac.
După ce am așternut-o pe hârtie, lucru care mi-a luat alți trei ani, înainte de a încerca s-o fac publică, m-am gândit să-i anunț despre acest pas pe cei care mă ajutaseră să ajung la el. Mi-am petrecut câteva zile dând telefoane, faxuri și e-mail-uri. La capătul a două săptămâni de așteptare, bilanțul arăta așa: despre 33 dintre interlocutorii mei am aflat că decedaseră între timp, iar dinspre ceilalți nu am primit vreun semn.
TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului “De ce-aș citi?”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul și Radio România Cultural.