Când materia se potoli în jurul lor, cal și delfin se întoarseră unul spre altul, gâfâind, veseli acum amândoi, ca niște copii care au comis o șotie sau precum doi bărbați care și-au încercat puterile.
– Am câștigat!, reuși Fred să spună, printre sughițuri de oboseală.Pegas nu-și regăsise deloc suflul, așa că nu spuse nimic, mulțumindu-se să dea din cap a lehamite: fie cum spui tu.
În clipa aceea, undeva, departe, pe ocean, se auzi un tunet. Fred se răsuci în loc, privind în larg îngrijorat, și spuse:
– Trebuie să plec, nu vreau să mă prindă furtuna aproape de țărm.
Și, înainte ca Pegas să mai apuce a spune ori face oarece, dispăru sub apă, reapărând, peste câteva secunde, mult mai departe, gonind spre orizont.
Calul privi lung timp după el, apoi se întoarse spre continent, căutând drumul spre casă. Și îngheță. În fața lui se ridica, alb, un țărm de piatră. Privi atunci înapoi, de-a lungul plajei pe care alergase. Zidul stâncos părea să nu aibă sfârșit. Oare cât de mult se îndepărtase de locul în care descoperise Oceanul și pe Fred? Pufni nervos și speriat. Chiar lipsit de orice experiență de orientare prin lumea largă, logica îi spunea că ar trebui să refacă drumul în sens invers. Dar ceva imposibil de definit îl îndemna să procedeze altfel. Râpa din stânga lui îl provoca. Trebuia, trebuia s-o urce! Se amăgi cu argumentul că, de sus, va putea vedea imediat calea spre casă. Fornăi încă o dată, agitat, și porni hotărât spre poalele zidului stâncos.
Un perete de piatră poate fi o joacă pentru o maimuță, un șarpe, o capră sau chiar un om – însă este un afurisit de chin pentru un animal masiv, dotat cu picioare fragile, terminate cu copite rigide. De la primii pași, Pegas alunecă și se izbi de pietre, julindu-se. Dar nu abandonă. Pas după pas, așezându-și picioarele cu mare grijă pe micile neregularități ale râpei, cu gleznele tremurând de concentare și efort, urca neabătut, încăpățânat, într-un larg zig-zag menit să îndulcească panta.
Cu o secundă înainte să atingă creasta, cerul se prăvăli asupra lui, sub forma unui uriaș volum de apă. Ploaia Pegas o știa bine, ploua și la el acasă, dar acolo se puteau ascunde sub coroanele stufoase ale copacilor care mărgineau Poiana Fermecată – pe când aici nu-l apăra nimic de urgie. În al doilea rând, așa ploaie nu mai văzuse. Nici nu era ploaie. Nu se vedeau picături, șiruri ori funii de apă. Nu puteai să-i spui nici “rupere de nori”, pentru că asta înseamnă așa: undeva s-au rupt norii și pe acolo curge o cascadă. Or, acum, întregul cer era o cascadă.
Prima lovitură a revărsării îl lovi în plin pe Pegas, care se dezechilibră și alunecă pe costișa muntelui, în jos, cale de vreo zece metri. Numai printr-un miracol nu se răni. Nechezând de spaimă, dar și cu un soi de împotrivire față de ceea ce i se întâmpla, se ridică dintr-o smucitură și, sfidând valurile masive de apă care continuau să se abată asupra lumii, țâșni, din trei salturi, tocmai dincolo de creastă, unde își pierdu echilibru și începu să alunece din nou, de data asta pe partea opusă a muntelui. În cele câteva secunde, cu toată spaima și concentrarea impuse de faptul că viața îi era pusă sub semnul întrebării, apucă să gândească: “Nu-i prea prietenoasă Lumea asta a lui Fred…”
Dar, înainte de-a apuca să dea din cap în gând, dacă se poate așa ceva, diluviul se opri la fel de brusc cum începuse! Parcă ar fi închis cineva un robinet în cer. Mai mult, până să se redreseze Pegas, să-și regăsească echilibrul și să se scuture de apă, norii se fisurară chiar de-a lungul crestei muntelui – de parcă aceasta ar fi tăiat aglomerarea de gri și negru – dând la iveală cerul albastru! Și, ca și când toate acestea n-ar fi fost de ajuns pentru a demonstra cât este lumea de spectaculoasă și de imprevizibilă, de-a latul fisurii, care se lărgea cu fiecare clipă, se arcui un curcubeu!
Curcubeu Pegas nu mai văzuse. Încât rămase cu gura căscată și – la mai puțin de un minut după ce mintea lui se arătase sceptică față de frumusețile lumii – își spuse: “…dar parcă totuși merită văzută!”
Nu e de mirare că se prăvăli la vale, coborând panta muntelui într-o goană mai mult decât imprudentă și, o dată ajuns la loc plat, porni ca vântul, din instinct, direct spre Poiana Fermecată. Traversă inelul de copaci aproape fără să-i atingă și izbucni în mijlocul prietenilor, care-l dăduseră dispărut:
– Haideți să vedem Lumea!
Frații lui îl priviră năuci.
– Ce să vedem!?, întrebă într-un târziu Blackie.
Blackie era aproape negativul fotografic al lui Pegas: cafeniu-închis, cu o stea albă în frunte. Numele lui n-are de ce să stârnească nedumeriri, căci pe vremea aceea nu exista limba engleză, iar “black” nu însemna “negru” nici în graiul animalelor, nici în cel al oamenilor – căci și oamenii acelor timpuri vorbeau o singură limbă.
În același timp, Blackie era cel mai bun prieten al lui Pegas, care îi răspunse vesel, dar cam incoerent:
– Lumea!… oceanul!… nisipul!… apa!… Fred!… furtuna!… muntele!… dunga-cu-multe-culori!
Ceilalți cai făcuseră cerc în jurul lui, iepurii și bursucii li se împleticeau printre picioare, păsărelele le zburătăceau printre urechi – toată lumea vroia să înțeleagă ce se-ntâmplă și ce l-a tulburat atât de tare pe calul cel alb care, din fericire, reuși acum să vorbească mai coerent, șoptind cu apăsare:
– Dincolo de acești copaci se află o lume minunată! Foarte aproape de noi este o apă uriașă, numită Ocean, în care trăiesc ființe lucioase și simpatice, numite delfini! Pe marginea Oceanului este o fâșie de praf scârțâitor și galben, care se numește nisip! Iar mai încolo este o ridicătură mare de piatră, care nu știu cum se numește!
Suflarea din jur asculta abia respirând. Mai că nu le venea să creadă.
– Hm!, scutură capul un cal bătrân, pe nume Goriot, mira-m-aș!
– Zău, zău!, insistă Pegas. Veniți să vedeți!
Blackie se apropie de el, tuși încurcat, apoi puse totuși întrebarea care plutea pe buzele (respectiv ciocurile) tuturor:
– De ce?
Pegas rămase cu gura căscată. Nu știa să răspundă la întrebarea asta. Dar se vede că proaspăta lui prietenie cu Fred îi transmisese ceva din ghidușia acestuia, căci – după trei secunde de ezitare – fornăi vesel:
– De ce nu!?
Fu rândul celor din jur să amuțească. Vreme de două mii de ani, strămoșii lor nu făcuseră altceva decât strămoșii strămoșilor lor – și acum, pentru prima dată, unul dintre ei le propunea să facă altceva! Iar ca unic motiv: “De ce nu!?”
În liniștea prăbușită peste Poiana Fermecată se auzi deodată, limpede precum cristalul, vocea lui Blackie:
– Eu merg.
Clipa următoare era deja plină de o sută de glasuri. Toți vorbeau simultan, naiba știe ce spuneau, că nu se înțelegea nimic, și se învârteau precum titirezele în jurul propriilor cozi. Până când, ridicând foarte tare vocea, Blackie repetă:
– Eu merg!!
Se făcu din nou liniște. Goriot se băgă în sufletul lui Pegas și-l întrebă șuierând:
– Ce nu-ți place aici!?
În locul calului alb răspunse însă cel cafeniu:
– Nu așa se pune problema! Lumea trebuie văzută pentru că există!
În treacăt fie spus, o vrabie din preajmă găsi replica lui Blackie drept sclipitoare, încât le-o povesti puilor ei, care aveau să nască în primăvara următoare și care aveau s-o repete puilor lor și așa mai departe, până când, zece mii de ani mai târziu, a ajuns la urechile unui om numit Edmund Hillary.
Poiana Fermecată era în fierbere. Doi dintre locuitorii ei se pregăteau de plecare. Nu într-o scurtă evadare, așa cum făcuse Pegas – asta mai treacă-meargă, ar fi închis ochii, de altfel circulau niște legende cum că s-ar mai fi întâmplat, cu vreo trei sute de ani în urmă (dar pe atunci nimeni nu măsura timpul în ani, și nici în altceva, nu-l măsurau, pur și simplu) un broscoi amețit de efectele cam alcoolice ale unor frunze fermentate se pare că trecuse dincolo de bariera copacilor. Se întorsese în zori, susținând că a întâlnit o zână care i-a promis să-l transforme în prinț, cu condiția să-i devină soț, dar el refuzase indignat. Mă rog, povești.
Dar acum, nu. Nu de o mică evadare era vorba, ci chiar de o Plecare. De o ieșire din biotop, ce mai. Pegas și Blackie trebuiau să fie nebuni.
Nebuni sau nu, în clipa în care soarele atingea în coborâre coroanele copacilor dinspre Ocean, cei doi prieteni intrau fără ezitare în zidul verde din partea opusă, iar puțin mai târziu ieșeau în Lume. Dacă ar fi existat pe atunci ceasuri, calendare și jurnale, și-ar fi putut nota în jurnal că au părăsit Poiana Fermecată la ora 19.23 în ziua de 15 august 8788 î.Hr.
TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului “De ce-aș citi?”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul și Radio România Cultural.