Guido Barella
În căutarea victimelor comunismului
Povestea lui Marius Oprea
Editura Corint
Traducere din limba italiană de Cristina Andrei. Prefață de Emil Hurezeanu. Postfață de Marius Oprea.
„Marius Oprea este un arheolog unic în felul său. Disident al epocii Ceaușescu și fondator al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, el «cerne» România în căutarea istoriei care nu se uită, dar care, de decenii, este trecută sub tăcere, a martorilor care astăzi sunt din ce în ce mai puțini.” vaticaninsider.la stampa.it
„Marius Oprea a avut curajul, asumându-și un risc deloc neglijabil pentru el și familia lui, să descâlcească modul în care Securitatea, privatizându-se, și-a întins tentaculele până în cele mai ascunse cotloane ale puterii.” Dennis Deletant
„Scrisă într-un stil jurnalistic, cartea lui Guido Barella, alcătuită dintr-un colaj de interviuri și mărturisiri ale lui Marius Oprea și ale colaboratorilor săi, este un tablou sugestiv al regimului Ceaușescu, definit mai ales prin represiunea care însemna execuții sumare, gropi comune, închisori politice, familii șantajate permanent, o poliție politică amenințând iminent, fără milă – o imagine care și astăzi a rămas întipărită în mentalul colectiv.” Luca Menichetti, www.lankelot.eu
Guido Barella, născut la Udine, este jurnalist la cotidianul Il Piccolo din Trieste. A avut trei mandate de consilier național al Asociației Jurnaliștilor. Din întâlnirea sa cu Marius Oprea s-au născut deopotrivă o mare prietenie, dar și prilejuri nenumărate de a povesti o aventură profundă, ale cărei rădăcini se află în istoria Europei și în ticăloșia totalitarismului.
Traducerea cărții lui despre Marius Oprea s-a lansat săptămâna trecută.
Prefață
La începutul anilor 1990, la București, în birourile itinerante ale Europei Libere, care a descins oarecum târziu și neconcludent în România primelor eschive neocomuniste, am remarcat un tânăr poet și istoric din Brașov. Avea părul mare și purta barbă, dar așa arătau mulți optzeciști consacrați sau nu. Privirea lui: un amestec de candoare și cruzime, de fixare melancolică a țintei, dar și de fugitive ezitări, prea cuviincioase ca să nu ascundă precizia radioscopică a verdictului nefavorabil.
Fostul președinte al Franței, François Mitterrand, spunea la un moment dat despre Margaret Thatcher, fostul premier britanic, că are surâsul lui Marilyn Monroe și privirea lui Caligula. Acest mixaj între bunăvoința politicoasă și neînduplecarea rece nu strică personajelor publice normative. Este chiar ilustrarea mai vechiului enunț „pumn de fier într-o mănușă de mătase”, atribuit lui Bismarck, cancelarul de fier cu mănuși de oțel, de fapt, dar utilizat ca un perfect alibi al acțiunii realismului politic în numele eticii rezultatului, nu a cauzei, cum ar spune Robert Kaplan. Adică, în viața obișnuită, bunele intenții etice sunt cauza purtării frumoase, iar în viața competiției și performanței politice și îndeosebi geopolitice, scopului îi este îngăduit să scuze mijloacele, fără mustrări majore de conștiință.
În fine, Marius Oprea a rămas pentru mine un personaj complicat, poet și inchizitor, să zicem. O ostilitate sinceră, cu substrat existențial în ceea ce-l privește, față de fosta Securitate, se aliază în mod paradoxal cu o curiozitate entomologică, atentă și chiar altruistă, pentru biotopul vechilor și noilor ofițeri slujind sabia și scutul. Nu văd o anomalie aici, având în vedere rezultatele, atât de interesante, ale acestei atitudini. Cărțile despre fosta Securitate scrise de Marius Oprea sunt printre cele mai clarificatoare incursiuni în universul carceral, fizic și psihologic, istoric și structural al lumii românești.
Marius Oprea, arheologul vrednic din tinerețe, se alătură mai târziu jurnalistului chirurgical și poetului și, după inventarierea instrumentelor dictaturii, ajunge la oameni prin victime.
De ani întregi, Marius Oprea „sapă frate, sapă” în căutarea corpurilor delicte ale dictaturii comuniste. Ideea lui și a prietenilor apropiați, cei „patru muschetari” din carte, sprijinită de fostul Procuror General militar Dan Voinea și de noi instituții ale statului, este că orice act de condamnare a comunismului trebuie să prezinte și dovezi, oricât de greu, riscant, tardiv și împotriva tentațiilor amneziei și amnistiei autoimunitare ar opera ele.
Cartea italianului Guido Barella care-l descoperă perplex pe Oprea în insula Amorgos, din sudul Cicladelor, cu ani în urmă, este descrierea acestui tablou inedit de vânătoare, răscolire și răscumpărare a trecutului suferinței îngropate.
Marius Oprea este personajul central, pe care autorul îl urmărește și interoghează cu admirație și răbdare. Cartea este bine scrisă, cu nervozitate chiar, fiind destinată mai ales occidentalilor de azi, neatenți și uituci în raport cu propriul trecut dictatorial și, vai, tot mai „impavizi” (defectivi de reacțiile fricii) la posibile reîntruchipări.
Marius Oprea se autodramatizează cu inteligență, știință și, deseori, falsă modestie, dar are mereu temeiuri valabile în ceea ce știe și face. Sigur, nu poate fi pe placul practicanților acomodării. O anumită fervoare critică, chiar distructivă, îl îndepărtează de adepții ipocriți ai observației calme, în timp ce o perspectivă expertă, dar și răbdătoare asupra întregului ansamblu îl face suspect revizioniștilor sanghinari de laborator supravegheat.
Și uite așa, navigând prin nemulțumirile contrare și rareori neutralizate ale taberelor adverse, se poate trăi și construi valabil până și în România eternului scandal.
Marius Oprea, în mijlocul acestui vortex de zarvă și zaveră ne face un semn discret de victorie, veghe și încurajare. Semnalul a fost bine înțeles și retransmis prin cartea intensă și incitanta a jurnalistului triestin, atât de familiar cu proximitatea vulcanilor noroioși balcanici. Vor fi ecouri. Emil Hurezeanu
Introducere
Amorgos este, între Ciclade, insula cea mai depărtată de Atena. În fiecare an, în săptămâna care urmează Paștelui, Irene Giannakopoulou, o femeie de afaceri din partea locului, organizează o întâlnire culturală și un festival cinematografic de scurtmetraj. Autori de documentare, arhitecți, artiști, jurnaliști și fotografi din toate colțurile Europei își dau întâlnire aici și, astfel, într‑o tavernă de la malul mării, împreună cu Donatella, prietena mea, m‑am „întâmplat” la aceeași masă cu o pereche de români. Ea, Cristina – jurnalistă de televiziune, specializată în programe religioase. El, după cum ne informa legitimația pe care o purta la gât, se numea Marius Oprea.
— Sunt ziarist, îi spun. Tu cu ce te ocupi?
Câteva clipe mai târziu, carnețelul meu era deschis pe masă și pixul alerga cu viteză pe paginile lui. Povestea pe care mi‑o istorisea, povestea lui m‑a cucerit imediat: căutarea trupurilor celor care fuseseră victimele Securității în vremea dictaturii comuniste, denunțarea acelor atrocități, persecuțiile personale pe care, în ciuda parcursului României spre democrație, a fost și este silit să le suporte dată fiind misiunea pe care și‑a asumat‑o.
Poate pentru că știm foarte puțin sau nimic despre România și despre rolul său în Occident, poate pentru că ani întregi m‑am ocupat din Trieste, la granița răsăriteană a Italiei, de ecourile și întâmplările perioadei imediate de după război, de nașterea Republicii Socialiste Federative a Iugoslaviei și de toate consecințele acestei construcții. Am scris această carte pentru că toate istoriile povestite în întâlnirile noastre, privind împreună albastrul mării Egee de pe terasa hotelului Aegialis din Amorgos, înainte de a face schimb de numere de telefon și de adrese de e‑mail, m‑au făcut să văd altfel România. Odată întors acasă, am scris un articol lung pentru ziarul meu, cotidianul Il Piccolo din Triest, dar am rămas cu dorința de a continua, pentru că istoria povestită de Marius Oprea trebuie dusă mai departe nu doar printr‑un articol, ci într‑o carte.
În Italia nu există, totuși, prea multe materiale informative despre România. Iar despre Marius Oprea și experiența lui, mult mai puține. Cercetând în arhivele internetului înainte de publicarea articolului, am găsit pe acest subiect un singur articol în ziarul Avvenire. În schimb, în Franța se publicase ceva mai mult despre Marius, dar este știut că raporturile dintre Paris și București sunt mai strânse, iar ceea ce se întâmplă în România este mai des reflectat în presă. Neavând de ales, am luat un avion și am plecat în România. O primă călătorie, a doua… În bagaj – un reportofon, obișnuitul carnet pentru notițe și aparatul de fotografiat.
Prima dată când am mers la Cluj, în Transilvania, se afla acolo și o echipă de filmare de la divizia londoneză a televiziunii Al Jazeera, care realiza un reportaj despre Marius Oprea, echipa și experiența sa. Atunci, pentru a nu lăsa să se strecoare nicio urmă de neînțelegere, Marius ne‑a dus în sala de autopsii de la Institutul de Medicină Legală pentru a ne arăta, pe de o parte, în ce stare se aflau osemintele recuperate (în cazul acela era vorba despre un deținut politic, poate chiar un preot greco‑catolic mort în închisoarea de la Aiud) și, pe de altă parte, pentru a ne face să înțelegem mai bine procesul de cercetare și analizele la care erau supuse rămășițele pământești, atunci când reușea să găsească fonduri bănești pentru a le executa.
– Bine ați venit!
Facem cunoștință cu cei trei membri ai echipei sale de „arheologi ai contemporaneității”, Gheorghe Petrov (Ghiță), al cărui surâs e ca o strângere de mână, Paul Scrobotă, tăcutul Paul, cu părul lung strâns în coadă de cal, și bonomul, veșnic pus pe glume, Horațiu Groza. Și de acolo încep drumurile către locurile pe care ei le cercetează în Transilvania, începând cu Aiudul. Ori către închisorile cu regim special, precum aceea de la Râmnicu Sărat, pe drumul care leagă capitala de Moldova.
La București am mai întâlnit niște prieteni de‑ai lui Marius, alți tovarăși de aventuri, pe colaboratorii săi de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. La masă, într‑un restaurant din centrul orașului l‑am cunoscut pe generalul Dan Voinea, procurorul militar care în 1989 a pledat în proces împotriva soților Ceaușescu și care, într‑un anume sens, este el însuși un arheolog, scormonind printre documentele arhivelor (unde i se permite accesul). El este unul dintre prietenii și colaboratorii apropiați ai lui Marius. În sfârșit, în timpul uneia din vizitele la Palatul Parlamentului, am vorbit cu un alt prieten al său, senatorul Sorin Ilieșiu, regizor și intelectual care a adunat ore întregi de înregistrări conținând mărturisiri privind ceea ce s‑a întâmplat în închisorile din România unde au fost încarcerați deținuți politici și mai ales despre cea de la Pitești, unde tortura a atins forme halucinante.
Ore și ore de înregistrare și pentru mine: în micul salon din apartamentul Cristinei, prietena lui Marius, care a tradus cu răbdare în italiana ei perfectă, la București, sau în birouașul lui Gheorghe Petrov, din mansarda muzeului din Cluj, transformat în adevărată cameră de gazare din cauza fumului de țigară pe care el și Gilda, traducătoarea discuțiilor noastre, le sting doar pentru a aprinde altele. Atât de concentrate erau discuțiile, încât adesea uitam chiar să mergem la masă, captivați fiind de intensitatea poveștilor. Înregistrări făcute în mașină, în avion, la masă în restaurant, în fața televizorului, consultând între timp și materialul adunat de la Marius și de la colegii săi.
Ore și ore pentru a cunoaște o lume. Ore pline de suferință și de neliniște, pentru că așa sunt cuvintele lui Marius și ale lui Gheorghe și ale lui Dan sau Sorin când povestesc ce s‑a întâmplat. Mii de instantanee ale unei drame fără sfârșit, care a lovit România și pe locuitorii ei pentru o lungă perioadă a secolului XX. O țară care și‑a adus în fața instanței dictatorul, dar care nu a vrut niciodată să facă procesul dictaturii, o țară săracă astăzi, dar demnă, mândră și extraordinar de primitoare, sfâșiată însă de puternice și tulburătoare contradicții.
Marius și, alături de el, Gheorghe, Dan și Sorin mi‑au deschis cu prietenie cartea propriilor experiențe și astfel s‑a născut profunda stimă pe care le‑o port și, aș îndrăzni să adaug, o prietenie de care sunt foarte mândru. Și s‑au născut aceste pagini dedicate lor, misiunii lor și acelei Românii care vrea ca istoria ei să fie cunoscută. Acelei Românii care s‑a revoltat împotriva tăcerii care a supus‑o, dar sub stăpânirea căreia a rămas din păcate până în prezent. Tăcerea impusă în închisorile politice, tăcerea la care erau obligați supraviețuitorii lungilor detenții și rudele lor, tăcerea intelectualilor și a tuturor celor care știau și nu vorbeau. Tăcerea care astăzi, chiar după Revoluția din 1989, străbate amintirile și în interiorul, și în afara țării. Tăcerea care a devenit și este o tortură. Astăzi, ca și ieri.
Ultim cuvânt
Postfață
Am trăit, trebuie să recunosc, momente stranii citind această carte al cărei protagonist, printre alții, mă număr. Fără îndoială, sunt un protejat al sorții: câți oameni se pot bucura în această lume de șansa de a citi o carte despre ei? M-am dus cu gândul imediat la Ceaușescu și la ce o fi simțit el citind biografia ziaristului francez Michel Hamelet despre faptele sale de arme. Nu mă îndoiesc că el nu a resimțit jena pe care eu am clădit-o cu fiecare pagină în mine însumi citind cartea lui Guido Barella, care tinde să mă transforme pentru publicul italian (acum, prin traducerea cărții de către editura Corint, și pentru cel din România) într-un fel de cruciat anticomunist. Mărturisesc, am insistat (și mulțumesc, atât lui Guido, cât și editurii Corint pentru îngăduință) să-mi fie permis să fac anumite retușuri pentru ediția în română a cărții.
Pe Guido Barella și pe prietena sa Donatella i-am cunoscut, cum el povestește, într-un golf de pe insula Amorgos, cea mai sudică insulă a Greciei, mai aproape de Creta decât de Grecia continentală, la un festival de film, unde am prezentat un scurtmetraj regizat de un om cu a cărui prietenie mă mândresc, domnul Nicolae Mărgineanu.
Filmul i-a tulburat pe cei prezenți: era vorba despre execuția sumară căreia i-au căzut victime un număr de cinci tineri și un bătrân, undeva în Năsăud. Am primit o mențiune specială la festival pentru această reconstituire rece, dar poate cu atât mai tulburătoare, a uciderii celor șase persoane de către Securitate și a descoperirii osemintelor acestora aruncate într-o pădure din inima înspăimântătoare (cum o văd occidentalii) a Transilvaniei.
Guido m-a întrebat dacă nu ar putea să vină să vadă cu ochii lui „cum se face”, cum am procedat la reconstituirea acestor crude omoruri la care, dacă nu le descoperim, cred eu, ne putem socoti părtași. Cu răbdare și discreție, Guido ne-a însoțit în vara următoare pe mine și pe prietenii mei în peregrinările pe care nu contenesc să le numesc o căutare a poporului nostru pierdut, a celor uciși și înmormântați fără de cruce.
M-a tulburat, mai mult decât m-a flatat povestirea sa. Îi mulțumesc nu în numele meu, ci în numele celor a căror memorie căutăm să o descoperim, de acum, iată, aproape un deceniu, cu toate greutățile pe care le avem de trecut în investigațiile noastre. Marius Oprea