Istoria lumii de Andrew Marr va apărea în curând la Editura Nemira (cum am și anunțat în numărul din 25 septembrie). Volumul care apare în colecția „Istoria” se adresează atât pasionaților de istorie, urmând toate momentele cronologice importante, cu bibliografia cea mai recentă, dar și publicului larg, punctând acele amănunte istorice care ne-au schimbat destinele, dar despre care se știu încă prea puține lucruri. Un puzzle fascinant compus din momente istorice cunoscute sau mai puțin cunoscute, biografii care au schimbat lumea, locuri unde s-a scris istoria. Din preistorie și până în zilele noastre, istoria mare se împletește cu istoria mică. Noile descoperiri dezvăluie într-o altă lumină poveștile lumii, a cărei istorie se schimbă odată cu noi. Andrew Marr, realizator al unor fascinante documentare BBC, călătorește înapoi în timp și descoperă legăturile dintre epoci, locuri, oameni și întâmplări. Evenimentele care au schimbat omenirea se reașază într-un puzzle uriaș. Povești nespuse se descoperă în premieră, imagini nevăzute se arată, personaje nevăzute ies din umbră.
„O carte extraordinară. Andrew Marr are un stil remarcabil și un control special asupra materialului. Lucrarea lui ar trebui să fie lectură obligatorie pentru toți cei care studiază istoria.” The Spectator
VISURI DE LIBERTATE
1609–1796: Iluminism și revoluție, din India în Caraibe
Capitalismul a funcționat. Dar a funcționat numai pentru câțiva indivizi norocoși în câteva orașe europene. Pentru majoritatea oamenilor, chiar a europenilor, n-a existat percepția unei revoluții. Viața a continuat, dominată de limitările tradiționale privind terenurile agricole ce puteau fi cultivate și energia care putea fi obținută prin arderea lemnului și a cărbunelui, prin exploatarea forței de tracțiune a animalelor, folosirea pe scară redusă a vântului și apei și, mai presus de orice, prin truda oamenilor înșiși. Apăruseră câteva articole de lux noi, totuși viața rămăsese rurală și restricționată de povești vechi și de credințe vechi. Iar pentru cei din Australia, insulele Pacificului, Imperiul Otoman, Coreea, Japonia, majoritatea Siberiei, India, America de Nord, Indonezia și China n-a existat absolut nicio percepție de schimbare. Obiceiurile lor se întindeau de la vânătoarea din Epoca de Piatră la sofisticatul management imperial, totuși nu puteau percepe că se petrecea ceva important, cu atât mai puțin o accelerare. Majoritatea locuitorilor Pământului erau agricultori, țărani a căror lume se întindea doar până la satul vecin și care auziseră puține despre evenimentele la scară largă, decât poate la un an după ce avuseseră loc. În Europa de Est, agricultorii aceia erau adesea șerbi, legați legal de pământ și tratați ca proprietate de către latifundiari. În Scoția celtică, Irlanda, mare parte din Scandinavia și nordul Rusiei, oamenii trăiau în clanuri sau grupuri organizate pe principiul descendenței, practic fără legături cu lumea exterioară. Majoritatea europenilor fie că nu vorbeau limba națiunii care susținea că-i conduce, fie că vorbeau dialecte ce ar fi fost de neînțeles în capitalele lor.
La fel cum făcuseră în cele două Americi, în Insulele Mirodeniilor și în câteva regiuni limitate din Africa de Vest, câțiva europeni erau pe punctual de a tulbura și perturba mare parte din restul lumii. Mulți indigeni erau deja sortiți pieirii, neavând imunitatea, armele sau nivelul de organizare necesare pentru a rezista. Dar în anul 1600 nu exista niciun motiv evident pentru ca alte părți ale lumii să nu-i poată ajunge în curând din urmă pe britanici, olandezi și francezi. Ba chiar Marii Moguli din India și dinastia Qing din China păreau mult mai avansați: erau mai bogați, conduceau eficient teritorii vaste și erau relativ independenți. Victoria europenilor nu părea nici pe departe inevitabilă. Atunci ce a înclinat balanța?
Am văzut deja că schimbări locale aparent mărunte pot avea rezultate globale. În perioada aceea schimbările locale cele mai importante aveau să fie în politică și au început în Marea Britanie, dar fără vreun plan premeditat. Dacă n-ar fi fost conduși la momentul acela cu incompetență și încăpățânare de una dintre cele mai slabe dinastii, Stuart, poate că britanicii ar fi răzbătut prin anii 1700, continuând să asculte de monarhi monopoliști, dar conducerea proastă a regilor, războaiele și conflictele religioase au dus la o revoluție din două etape care i-a adus Marii Britanii un tip nou de guvernare. În primul rând, parlamentarii săi rebeli au detronat și omorât un rege. După aceea, când unul dintre succesorii lui s-a dovedit atât incompetent, cât și nestatornic religios, l-au speriat îndeajuns de tare pentru a-l face să fugă și au instaurat o monarhie soț-soție, care a fost în mod clar și deschis sub influența Parlamentului.
Aceea nu era democrație, ci o distribuire radicală a puterii printre oameni mai bogați din toată țara. Ea sugera că poporul nu trebuia să-i accepte pe cei care-l conduceau și ridica posibilitatea unui gen nou de națiune, în care oamenii să aibă drepturi, să nu se teamă de conducătorii lor și să poată gândi și acționa mai liber. Ceva similar se petrecuse deja în Olanda, dar experimental britanic a avut un efect mai profund, făcând din Marea Britanie un magnet pentru minorități persecutate din toată Europa, inclusiv pentru protestanții francezi, și arătând că exista o țară majoră în care oamenii puteau să publice mai mult sau mai puțin ceea ce doreau. I-a inspirat în mod deosebit pe filosofii din Franța.
Experimentul a fost însă preluat cel mai spectaculos de coloniști din cele treisprezece așezări britanice de pe țărmul atlantic al Americii de Nord, care au dus gândirea reformatorilor britanici la concluzia ei logică prin crearea unui stat bazat pe alegeri, drepturi și o Constituție consemnată în scris. N-a fost doar o schimbare de direcție, ci o schimbare dinamică de reguli, ale cărei consecințe nu le-a înțeles nimeni cu adevărat. Ba chiar a declanșat o controversă care continuă și azi între Beijing și Washington, Moscova și Bruxelles: care este balanța corectă între autoritatea statului și libertatea individuală? Niciun stat de succes nu este neclintit.
Toate statele de succes au parte de o dispută permanentă între conservatorism, înțelepciunea tribului și radicalism sau noua gândire. Înțelepciunea tribului contează în mod real, deoarece reprezintă lecțiile de istorie învățate, greșelile, ca și răspunsurile, pe care un stat le-a acumulat de-a lungul existenței sale. Însă înțelepciunea aceea se osifică, dacă nu este contestată. Revoluțiile politice ale britanicilor și apoi ale americanilor au încurajat indivizii să modifice balanța puterilor, fără a-și distruge statele. În Franța, unde a colapsat o monarhie conservatoare, revoluționarii au încercat să șteargă complet trecutul și să creeze un prezent nou bazat doar pe interogarea radicală sau „rațiune”; a fost un eșec îndrăzneț, dar sângeros, care a fost copiat în repetate rânduri.
Experimentul britanico-american a încurajat noi filosofi să-și exprime ideile într-un mod mai liber decât era posibil în majoritatea Europei; la rândul ei, exprimarea aceea liberă le-a îngăduit experimentatorilor și speculanților financiari să realizeze un progres semnificativ în utilizarea energiei și manufacturare, pe care-l numim „revoluție industrială” și care la rândul său a oferit „Occidentului” un avantaj asupra restului lumii pe care avea să-l păstreze aproape până în prezent. Toate acestea vor sosi însă mai târziu. Important în perioada aceea a fost că experiența britanico-americană n-a părut singurul răspuns rațional, sau chiar cel mai rațional, la întrebarea despre atingerea balanței corecte între înțelepciune și contestare, între vechi și nou. Cealaltă idee populară a fost absolutismul, noțiunea că un conducător
înțelept, atent și energic poate călăuzi protector o țară între turbioanele de declin și haos. În deghizări diferite și despuiată de gătelile ei bizare, ideea aceea continuă să fie excesiv de populară printre conducători nealeși în mare parte din lume.
Fragment din Istoria lumii, de Andrew Marr, în curs de apariție la Editura Nemira. Traducere de Dan Lazăr și Cora Radulian