Gheorghe Netejoru

Și eu am luptat în Est

Spovedania unui fost prizonier de război

Editura Militară

Cuvânt înainte de Dumitru Roman. Ediția a treia (sau al treilea tiraj). Gheorghe Netejoru s-a născut la 21 iunie 1922, în localitatea Băneasa, județul Vlașca (astăzi Giurgiu). La 10 mai 1942 a absolvit Școala Militară de Ofițeri (activi) de Artilerie, a fost avansat sublocotenent și repartizat la Regimentul 2 Artilerie de Gardă. Pe front va ajunge în primăvara anului 1944, când unitatea sa este dislocată la nord de Iași.
După 23 august 1944, în răstimpul dintre încetarea unilaterală a ostilităților de către armata română și semnarea armistițiului (12/13 septembrie 1944, Moscova), Armata Roșie a dezarmat și a luat în captivitate majoritatea ostașilor români rămași pe fostele aliniamente din Moldova. Mulți dintre ei vor fi transportați în adâncimea teritoriului rusesc și vor îndura regimul de exterminare din lagăre. Este și cazul sublocotenentului Netejoru, judecat abuziv de autoritățile sovietice și condamnat de două ori, la 8 și, respectiv, 25 de ani de temniță. Timp de zece ani, sublocotenentul român a fost purtat prin 16 lagăre, a avut de suportat peste 300 de zile de carceră și patru luni de regim de celulă, dar a rezistat acestor încercări, ba chiar a ripostat, făcând 26 de zile de grevă a foamei.
După un deceniu de privațiuni, când puțini mai credeau în supraviețuirea sa, revine în țară, unde îl aștepta credincioasă prietena sa, Paula Manolescu. Familia pe care a întemeiat-o atunci i-a dat forța să revină, în pofida tuturor greutăților: devine inginer agronom (1960) și își clădește o carieră în domeniul îmbunătățirilor funciare. În 1997, publică volumul de memorii, „Zece ani în lagărele sovietice”, a cărui a doua ediție primește premiul „Constantin C. Giurescu”, decernat de Fundația culturală „Magazin istoric” (2001).  A fost avansat general de brigadă în retragere la 8 mai 2006. A murit în noiembrie 2012.
„Ne aflăm în fața unui document de primă mână despre o epocă și un sistem – cel totalitar – dar și în fața unui roman de dragoste mai puțin obișnuit. Încerc pe cât îmi este cu putință să mă feresc de exagerări și trimiteri care nu suportă comparații. Nu pot, însă, să nu constat că, prin această carte, Gheorghe Netejoru este – într-un fel și într-o anumită proporție –, urmașul lui Panait Istrati, scriitorul care, îmbrățișând utopia comunistă, a trăit deziluzia și spovedania învinsului. De data aceasta, spovedania este a învingătorului. Căci autorul acestor pagini se numără printre puținii oameni care au luptat împotriva unui Imperiu și, fapt incredibil, au reușit să-i supraviețuiască! Uniunea Sovietică a dispărut ca stat. Aceasta este adevărata victorie a lui Gheorghe Netejoru și a miilor de Netejoru care au luptat în Est, împotriva totalitarismului întruchipat în imperiul numit U.R.S.S.” (Dumitru Roman)

Iată și un fragment din volum:

„Condamnări. Era la începutul lunii martie 1946, când activiștii și comisarii se pregăteau să comemoreze în lagăr un an de la instaurarea unui „guvern democratic” în țara noastră. Se întocmeau moțiuni, se pregăteau discursuri pentru a ne arăta adeziunea și atașamentul față de guvernul intitulat de „democrație populară”. Cât de popular și cât de democratic era și câtă fericire ne-a adus, știm cu toții, pentru că milioane de oameni au suferit de pe urma acestei noi orânduiri. În bordeiul nostru erau câțiva ofițeri, printre care: căpitanul Popescu S. – fost comandant de campanie, care luptase contra partizanilor în Crimeea, căpitanul N. Dinu – ofițer de jandarmi, care judecase și condamnase prizonieri, căpitanul în rezervă I. Timofte ? învățător de prin județul Brăila, lipsit de orice personalitate, sublocotenentul I. Pupe – acum mare activist, având în țară un trecut foarte dubios, sublocotenetul M. Stoian – student, și alții, care nu mai conteneau cu osanale aduse rușilor, precum și guvernului de la București. Foarte mulți dintre noi ajunseserăm la capătul răbdării. Nu mai suportam să auzim așa ceva. Împotriva celor care le debitau căpătasem o ură și un dispreț fără margini. Cum era posibil să spui așa ceva, în timp ce noi sufeream de foame, tremuram de frig, hainele de pe noi erau zdrențuite, eram zilnic scoși la corvezi, nu aveam dreptul la scrisori din țară, trecuseră mai bine de doi ani de la armistițiu, iar despre noi nimeni nu spunea nimic? Și, de câte ori încercam să-i înfruntăm pe acești lași, noi ajungeam la carceră, iar ei jubilau…”

Sergiu Iosipescu, Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu

Marea Neagră – State și frontiere

De la sfârșitul Antichității la Pacea de la Paris (1856)

Editura Militară

Expansiunea și decăderea puterii romane în bazinul Mării Negre / Evoluția frontierelor din regiunea Mării Negre în secolele VII–XII / De la Cruciada a III-a până la mijlocul celui de-al XVI-lea secol / Frontierele otomane la Marea Neagră de la mijlocul secolului al XVI-lea până la Pacea de la Belgrad (1739) / Apariția unei noi mari puteri pontice – Rusia / Expansiunea imperială rusă în bazinul pontic până la 1812 / Apogeul expansiunii rusești. Războiul Crimeei și Pacea de la Paris (1856).