Doina Papp
O poveste cu Horațiu
Editura Allfa
Horațiu Mălăele este un artist-spectacol, care are la-ndemână toate mijloacele artei. Fenomenul e explicat de unii prin sintagma geniu comic. Iubim la acest mare actor ființa aleasă, saltimbancul de geniu născut dintr-o mirabilă sămânță de creativitate care poate rodi în multe direcții spre care e chemat talentul său dăruit celor din jur. Și asta datorită unei nevoi irepresibile de a comunica, pentru că atunci când nu joacă, Horațiu se gândește la o pagină de desen, iar când a terminat o caricatură precis se pregătește să intre într-un nou rol sau trasează imaginar liniile unui nou spectacol. În teatru sau în film. Același și mereu altul, Mălăele e într-o perpetuă căutare, de aceea între rolurile create la premieră și succesivele reeditări nu e niciodată asemănarea unei copii la indigo.
O poveste cu Horațiu încearcă să surprindă freamătul acestui artist complex, începând cu primele sale roluri, continuând incursiunea pe scenele teatrelor care l-au consacrat și ajungând până astăzi, când a primit o stea pe Aleea Celebrităților și este atât actor cât și regizor.
La capătul muncii de mai multe luni la această carte, în care sunt cuprinse mici eseuri închegate într-un portret, fotografii, fragmente din cronici la spectacolele cu sau de Horațiu Mălăele, o teatrografie, o filmografie, dar și niște „Panseuri a la Horațiu”.
În carte nu vorbește Mălăele despre Mălăele, ci vorbește Doina Papp despre Mălăele și personajele întruchipate, vorbesc, prin cronici, critici și jurnaliști. Autoarea ne prezintă un puzzle și, dincolo de imaginile ce ilustrează cei 60 de ani de viață ai artistului, ne imaginăm, datorită fasciculelor ce izbucnesc din cuvântul pus pe hârtie, chipul unui actor ieșit din comun, chipul unui regizor care actor fiind a vrut să creeze, chipul unui artist plastic deosebit de artiștii plastici și, nu în ultimul rând, chipul omului născut să trăiască arta. Mălăele poate fi numit și un artist al cuvântului scris. A scris și despre maeștrii săi, despre unul vorbind astfel: „Pe vremea Incertitudinii, când el nu știa nimic despre mine, iar eu nu aflasem totul despre el, Ștefan Iordache era visul bărbaților și dorința nemărturisită a femeilor. Apoi el a devenit pe rând dom’ Ștefan, apoi nea Ștefan, apoi nea Fane, iar epigonismul nostru și-a atins limita, în cele din urmă, cu «bă, Fane»”.