Șapte zile și șapte nopți merseră fără să-și spună unul altuia aproape nimic. Câine refuzase cu încăpățânare să le mai spună ceva despre Cele Douăsprezece Mici Bestii Roz și era limpede că regreta că le-a zis și atât. Oarecum supărați, caii tăceau la rândul lor, mărginindu-se la replicile impuse de drum: “Aici trebuie să sărim”, “Uite ce floare uriașă”, “Ce-o fi animalul ăla?” și altele asemenea.

În a opta zi zăriră un fum. Un fum subțire, care ieșea dintr-un munte, mai exact din gura unei peșteri. Se apropiară cu prudență. Făcură doi pași în interiorul peșterii și li se înfățișă privirilor un fel de cameră: o măsuță, un pătuț, un scăunel, un dulăpaș, un covor micuț și un cuptoraș pe care fierbea o fiertură, dacă putem spune așa. Nu se zărea nimeni, până când într-un ungher mai întunecat zburătăci ceva colorat și se auzi o voce hârâită:

– Ei, ei, ce faceți, ce faceți!?

Își încontrară privirile și zăriră o frumusețe de papagal.

– Cum te cheamă?, întrebă Câine.

– Ei, ei, Coco, Coco!

– Cam banal, comentă Blackie, deși nu mai văzuse niciodată astfel de pasăre, necum să-i știe numele.

– Ei, ei, da’ pe voi?

Cei trei musafiri se prezentară politicos, apoi întrebară ce se află acolo.

– Ei, ei, aici e casa Piticului Vasile!, spuse papagalul.

– Piticul Vasile?

– Da, da, Piticul Vasile.

– Și ce face el aici?

– Ce face, ce face? Mănâncă, bea și doarme, ridică Coco din micii săi umeri.

– Dar de ce aici?

– Of, of, e o poveste lungă!

– Avem timp, spuse Pegas, așezându-se mai comod pe cele patru picioare.

Atunci Coco le povesti. Piticul Vasile se născuse într-un sat din apropiere, în care trăiau o mulțime de – ați ghicit – pitici. Copilăria, adolescența și prima tinerețe și le trăise normal, dar, o dată ajuns la maturitate, intrase în conflict cu comunitatea după ce insistase îndelung pentru votul uninominal.

– Pentru ce!?, săriră oaspeții.

– Las’, las’, că vă explic altădată, flutură Coco important din aripi.

Cum-necum, din cauza obsesiei sale Piticul Vasile ajunsese să fie gonit din sat – sau plecase singur, supărat, nu se înțelegea prea bine chestia asta – și își făcuse căminul în peșteră. Nu mai avea de mult nici o legătură cu foștii lui consăteni.

– Și acum unde e?

– A!, a plecat la râu să ia apă!

Nici n-apucă bine Coco să-și încheie explicația, că se auziră pași și se văzu o siluetă micuță în pragul peșterii.

Piticul Vasile avea fix un metru înălțime – fără să știe asta, însă, pentru că, vă amintesc, pe atunci nu exista nici un sistem de măsură. Purta cizme înalte – mă rog, înalte pentru el – din piele, o pereche de pantaloni ponosiți, maro, o cămașă de asemenea maro și, pe cap, o căciuliță verde cu ciucur alb. Într-o mână ducea un vas cu apă, iar cealaltă era încleștată preventiv pe un pumnal.

– Venim cu gânduri bune!, strigă Pegas, privind îngrijorat la pumnal.

– Asta o să vedem noi, mormăi Vasile.

Căci în vremurile acelea nu numai că toate animalele – în afară de Șarpe – vorbeau aceeași limbă, dar tot aceea era și limba oamenilor (fie ei și pitici), încât toate ființele umblătoare pe fața Pământului se înțelegeau între ele.

Musafirii îi explicară lui Vasile ce și cum. Piticul continua să-i privească neîncrezător:

– Sigur nu v-au trimis ăia?

– Care ăia?

– Ăia… care încearcă să mă racoleze în partidul lor!

– În ce!?

– Bine, bine, dădu gazda din mână, liniștindu-se abia acum: era limpede că oaspeții săi sunt curați la gând, de vreme ce nici măcar nu știau ce-i acela un partid. Îi invită așadar să intre.

– Păi, făcu Blakie încurcat, am intrat deja!

– Aha!, da…

Discuția se legă cu greu, dar se legă. După o jumătate de oră – cum am zice azi, căci pe atunci timpul nu era măsurat în ore – deveniseră prieteni. După încă o dată pe atât erau prieteni de când lumea și cântau împreună un cântec de jale:

– C-așa beu oamenii buuuni…,

căci am uitat să vă spun că Piticul Vasile îi servise pe toți cu o băutură pe care o făcuse singur din boabe de iederă fermentate. Era amară și acră în același timp, avea un gust de coadă de drac, dar te făcea să cânți. Sigur, majoritatea celor prezenți nu erau oameni, dar așa era cântecul.

Într-un târziu, Vasile spuse răgușit (zeama aia te și răgușea):

– Vin și eu cu voi!

– Poftim?, sughiță Câine.

– Cum, cum!?, sughiță și Coco.

– Bine, bine, și tu, zise Vasile.

Așa rămase: sătui de traiul lor în izolare, Vasile și Coco aveau să pornească alături de Pegas, Blackie și Câine în cea mai frumoasă aventură cu putință: cunoașterea lumii. Fără hartă, fără planuri, fără obiective istorice, fără ghid, fără agenție de turism de cinci stele care te cazează la o stea și jumătate.

– Hai să-i luăm și pe ceilalți!, propuse Pegas răgușit.

– Care ceilalți?, se încruntă Vasile.

– Tovarășii tăi… piticii… ceilalți… din sat…

Blakie înlemni (la culoarea lui, chiar arăta ca un lemn), căci propunerea lui Pegas i se părea nefericită și se aștepta la o reacție violentă din partea Piticului Vasile. Surprizător, însă, acesta mormăi:

– Dacă ziceți voi… să-i întrebăm… deși nu cred că…

Plecară, așadar, cu mic, cu mare (cel mai mic era Coco, cel mai mare – Blackie), către satul aflat peste două culmi de deal.

De pe a doua dintre acestea, se puteau vedea vreo treizeci de acoperișuri mititele, din care se ițeau coșuri miniaturale pufăind fumuri subțirele. În treizeci de curticele se zăreau nu numai miniaturalii locatari ai căsuțelor, ci și mini-găini clocind micro-ouă, văcuțe scoțând mugețele, cățeluși dând din codițe minione. Mă rog, totul era mic.

Alaiul coborând de pe deal nu scăpă atenției localnicilor din satul care se numea Valea Frumoasă. Se opriră toți din treburi, ieșiră pe ulicioară și se adunară în piațeta din centru așezării, așteptând. Erau, în mod vizibil, mai puțin interesați de animale și mult mai curioși de întoarcerea fiului risipitor. Dar nu acesta vorbi, ci Coco – pentru că era singurul care nu sorbise din băutura oribilă a lui Vasile și, pe cale de consecință, unicul a cărui limbă nu se împleticea.

– Bună ziua, bună ziua!, cârâi el vesel. Am venit!

– No, asta vedem, spuse un pitic care părea să fie șeful comunității și chiar era și-l chema Johnny. D-apăi de ce ați venit?

– Păi, merem să vedem cea lume, se molipsi Coco de vorbirea lui, uitând și să se mai repete.

Le explică. Ei nu înțeleseră mare lucru, atenți cum erau la Vasile și așteptând să grăiască și el ceva. Până la urmă, o făcu, deși nu-i era ușor:

– Îmi pare rău, zise.

Piticii se destinseră satisfăcuți. Mai mult nici nu așteptaseră, nici nu vroiau. Scena din piațetă se termină repede, cu numai încă o vorbă – ce-i drept, însă, una care avea să rămână în istorie. Piticul Johnny se întoarse în direcția opusă celei din care veneau Pegas și ai lui, aruncând peste umăr atât:

– No, hai!

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului “De ce-aș citi?”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul și Radio România Cultural.