Aniela Jaffé
Apariții. Fantome, vise și mituri
Editura Humanitas
Cuvânt înainte de C.G. Jung. Traducere din germană de Daniela Ștefănescu.
Aniela Jaffé (1903-1991) – analistă și scriitoare – s-a născut în 1903 la Berlin, într-o familie de evrei. În timp ce studia medicina la Hamburg, regimul nazist a constrâns-o să părăsească Germania și, astfel, a emigrat în Elveția. La Zürich a făcut cunoștință cu C.G. Jung și cu cercul psihologiei analitice. Cu timpul, a ajuns ea însăși o analistă recunoscută. Scriitoare și secretară a lui C.G. Jung, Aniela Jaffé studiază și interpretează relatările venite ca răspuns la ancheta revistei elvețiene Schweizer Beobachter privind fenomenele parapsihologice legate de apariții de spirite, semne premonitorii, coincidențe semnificative. Că asemenea fenomene nu sunt tocmai rare o dovedește numărul mare de reacții la anchetă: 1.200 de scrisori conținând 1.500 de relatări care se constituie într-un bogat material de studiu. Caracterul arhetipal al întâmplărilor e dezvăluit de remarcabilele similitudini și constanța unor teme în povestirile cercetate. Legăturile între anumite întâmplări inexplicabile petrecute relativ recent și mituri, legende, experiențele misticilor și reprezentările alchimiștilor ne apropie de inconștientul colectiv – concept central al psihanalizei lui Jung.
„Psihologia inconștientului ne-a aprins lumini noi în atâtea alte privințe – scrie C.G. Jung –, încât ne-am putea aștepta să lumineze și lumea întunecată a poveștilor fantastice veșnic tinere. Din materialul bogat care stă la baza acestei cărți, psihologia abisală dobândește într-adevăr cunoștințe noi și însemnate, cărora se cuvine să li se acorde întreaga atenție. O pot recomanda deci tuturor celor care știu să aprecieze ceea ce sparge benefic monotonia cotidianului, ne zdruncină (uneori) siguranța de sine și ne face să avem parte de presimțiri.“
Această carte – continuă C.G. Jung –, a cărei autoare și-a făcut deja un nume prin publicarea unor lucrări atât de meritorii, relatează povestiri bizare catalogate adesea ca superstiții, fiind de aceea păstrate și cultivate numai în taina sufletului. Sondajul inițiat de revista Schweizer Beobachter le-a atras în conul luminii publice, ceea ce este un merit cu totul deosebit al acestei reviste. Vastul material a ajuns mai întâi la mine acasă. Însă, întrucât vârsta mea și faptul că eram ocupat până peste cap cu alte lucruri nu mi-au permis să-mi mai asum și alte responsabilități, n-am putut depune povara sarcinii de a face selecția pentru o asemenea culegere și de a o supune unei analize psihologice în mâini mai bune decât în cele ale Anielei Jaffé, care a dat dovadă în tratarea unei lumi imaginare înrudite, și anume cea din Urciorul de aur a lui E.T.A. Hoffmann, de atâta finețe a simțului psihologic, de atâta înțelegere și cunoaștere psihologică, încât n-am ezitat nicio clipă în alegerea mea. E curios, trebuie s-o admitem, dar problema poveștilor fantastice, așa cum avem de-a face cu ele în viața obișnuită – cu sau fără explicații –, n-a fost abordată obișnuit – cu sau fără explicații –, n-a fost abordată aproape niciodată dinspre latura psihologică. Exclud bineînțeles mitologia, deși părerea generală e că ea este în esență istorică și nu se mai produce în ziua de azi. Ca eveniment psihic actual mai este de aceea cunoscută acum doar ca domeniu de vânătoare pentru cercetători izolați. Se relatează tot mereu povești cu spirite, premoniții și alte lucruri ciudate, iar numărul celor cărora li s-a întâmplat o dată «ceva» este uimitor de mare. În afară de aceasta, nu i-a rămas complet ascuns unui public larg că, în ciuda tăcerii reprobatoare a celor «inițiați», există deja de multă vreme o știință serioasă care se numește «parapsihologie». Poate că această împrejurare a impulsionat ideea unei asemenea anchete în rândul publicului.
A ieșit astfel la iveală faptul demn de reținut că în poporul nostru, pe care obișnuim să-l numim lucid, prozaic, lipsit de fantezie, raționalist și materialist, apar tot atâtea povești cu duhuri și alte fenomene asemănătoare, ca, de pildă, în Anglia sau Irlanda. Da, după cum știu din proprie experiență și din cea a altor cercetători, magia medievală și cea mult mai veche nu s-au stins deloc, ci înfloresc în ziua de azi la fel de frumos ca în urmă cu secole. Dar despre asta «nu se vorbește». Astfel de lucruri se întâmplă numai – și o pătură superioară intelectuală nu știe nimic în acest sens; ea nu se cunoaște pe sine și nu cunoaște omul adevărat. În lumea celui din urmă este trăită – fără ca el să fie conștient – viața mileniilor și se tot întâmplă
acele lucruri care au însoțit dintotdeauna viața omului: presimțiri, premoniții, preziceri, apariții de spirite, bântuiri de fantome, revenirea morților, lucruri demonice, farmece, vrăjitorii etc.
Se înțelege că epoca noastră vrea să «știe» dacă astfel de lucruri sunt «adevărate», fără a-și da seama suficient de limpede cum ar trebui să arate o asemenea dovadă de veridicitate și cum să fie ea furnizată. În acest scop, evenimentele trebuie luate
zdravăn de coarne și redate cu sânge rece, dar atunci vedem de obicei cum poveștile cele mai frumoase se evaporă în zare, iar ceea ce mai rămâne «nu este demn de amintit». Nimeni nu se gândește să-și pună o dată întrebarea de principiu: care este motivul real că tot mereu se întâmplă aceleași întâmplări și se povestesc aceleași povești, fără ca ele să-și piardă nimic din prestigiu? Dimpotrivă, revin cu o forță tinerească veșnic reînnoită, la fel de proaspete „«ca-n prima zi».
Autoarea și-a asumat sarcina de a recunoaște poveștile fantastice drept ceea ce sunt, adică fapte psihice, și de a nu le da deoparte considerându-le «fleacuri» numai pentru că nu vor să se integreze în schema concepției noastre actuale despre lume. Ca o consecință logică, a lăsat, așadar, la o parte problema veridicității care și-a găsit de mult rezolvarea în cazul mitologiei, făcând în schimb încercarea temerară de a se interoga în legătură cu «de ce»-ul și «pentru ce»-ul psihic: Cine are parte de «arătări»? În ce condiții psihice îi apar ele? Ce înseamnă acest fenomen, dacă este cercetat din punctul de vedere al conținutului, deci ca simbol?
Autoarea se pricepe să lase povestea miraculoasă așa cum este ea, cu toate împrejurările-i caracteristice, atât de nesuferite raționalistului. Se păstrează astfel atmosfera esențială relatării: crepusculul. De trăirea nocturn-luminoasă țin clarobscurul conștiinței, emoția, imposibilitatea criticii și paralizarea propriei
luări de poziție. Ține de esența trăirii miraculoase ca rațiunea să se volatilizeze și Altceva să ia de la sine conducerea – o experiență unică, pe care, nolens volens, omul o păzește în taină ca pe o comoară, uneori cu tot protestul rațiunii. Acesta este scopul neînțeles al fenomenului, și anume ca omul să fie atins în chip irezistibil de un mister”.