Cristina Hermeziu
(coordonator)Revoluția din depărtare
Editura Curtea veche
Cristina Hermeziu este jurnalistă și traducătoare. S-a născut în 1971 la Iași. Este licențiată a Facultății de Litere. Între 2004 și 2006, este cercetător bursier la Universitatea Paris II și Institutul Francez de Presă. Colaborează cu RFI la emisiunea “Kiosque”, publică articole în Courrier International și studii de teoria comunicării în Hermès (CNRS). Corespondențele sale de la Paris sunt publicate de Evenimentul zilei, Dilema veche, Observator cultural, Opinia studențească, Suplimentul de cultură. Din 2004, s-a stabilit la Paris. Cercetările ei din Franța au fost adunate în această carte publicată în colecția “Actual” despre care editura spune “Există oare, la nivelul anului 2011, preocupări mai actuale și mai stringente decât cele doua teme ale culegerii de confesiuni propusă de Cristina Hermeziu sub titlul Revolutia din departare? Cu siguranță nu. Iată-le: 1. exodul de neoprit al tinerilor intelectuali din România, imediat ce granițele s-au deschis, de neoprit până azi; 2. mirajul, frustrările și umbra aruncată asupra prezentului de ceea ce unii refuză să numească “revoluție”, preferând în cel mai bun caz termenul de “evenimentele din decembrie 1989″. Ele sunt adevăratele obsesii nu deajuns de conștientizate, în discursul public de azi și în mințile noastre ale tuturor. În orice caz, în depresia endemică a societătii românești actuale. Cei 30 de români plecați, sau cum spune Adrian Cioroianu, în prefață, care au fugit de propria românitate, unii dintre ei nume deja cunoscute, povestesc pasionant și dureros cum s-au despărțit de țara lor, ce ar fi putut să-i oprească să plece, ce i-ar face să se întoarcă. Confesiuni pline de învățăminte și în plus admirabil scrise.”
“Am învățat, în mai bine de zece ani de jurnalism – scrie autoarea -, că știrile sunt despre politicieni și vedete, iar reportajele – cele care îți taie răsuflarea – despre oameni obișnuiți. De aceea i-am căutat în lumea largă nu neapărat doar pe românii ajunși pe culmi de notorietate – oricum dai peste ei -, ci pe românii plecați de acasă, dispuși să descifreze, retrospectiv, gestul lor de ieșire radicală pe ușa deschisă de Revoluția din 1989, dintr-un spațiu presupus familiar, securizant. Adunându-le poveștile, mi-am dat seama că drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care îi ține liberi, pentru că își cară istoria/ revoluția după ei, dar nu mai aparțin total niciunui loc. Pentru că cei de acasă au rămas acasă și pentru că, plecați fiind, unii au știut să se întoarcă, românii din exil au un punct de plecare. Istoric, și mai ales simbolic, am fixat acest punct de plecare la momentul Revoluției din 1989. Ce rămâne din ea, după 20 de ani, pentru românii care au ales să fie cetățeni ai lumii, îndepărtându-se de casă? Ce rămâne din identitatea de român, la 20 de ani de la Revoluție și la mii de kilometri depărtare de țară? Ce față arată lumii România, la 20 de ani de la Revoluție, în oglinda (re)sentimentelor celor expatriați? În decursul unui an de zile și el simbolic – 2009 – am întâlnit români, am schimbat, pe internet, 500 de mesaje pe această temă și am cules, până la urmă, 30 de destine. Demersul meu rămâne unul jurnalistic: subiective, particulare, problematizante, poveștile exilaților, scoase din anonimat, devin exemplare. Chiar știm de ce au plecat, ce gândesc, ce simt și cum trăiesc românii plecați?”