Cel de-al doilea volum al uneia dintre cele mai tulburătoare capodopere ale secolului al XX-lea, „Povestiri din Kolîma”, de Varlam Șalamov, va fi publicat, în această săptămână, la editura Polirom. Cartea „Povestiri din Kolîma (II)”, în care apar oameni fără trecut și fără viitor, la Polirom. Volumul al doilea al „Povestirilor din Kolîma” cuprinde ciclurile de povestiri „Schițe din lumea crimei”, „Renașterea zadei” și „Mănușa sau PK-2”, în traducerea Magdei Achim și Alexandrei Fenoghen, informează editura Polirom. Editura  a lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest, ediția 2015, primul volum al „Povestirilor din Kolîma”, care cuprinde ciclurile „Povestiri din Kolîma”, „Malul stîng” și „Un maestru al lopeții”, traducerea din limba rusă și notele fiind semnate de Ana Maria Brezuleanu și Magda Achim.

Prima ediție în limba rusă a „Povestirilor din Kolîma” a apărut la Londra, în 1978. În Rusia, ediția integrală a „Povestirilor” a fost publicată abia 11 ani mai târziu.

„Când sunt întrebat ce scriu, răspund: nu scriu amintiri. Nu există nici un fel de amintiri în «Povestiri din Kolîma». Nu scriu nici povestiri, mai precis, mă străduiesc să nu scriu povestiri, ci o proză care să nu poată fi considerată literatură. Nu o proză a documentului, ci o proză încărcată de suferință ca un document”, a declarat Varlam Șalamov.

Varlam Șalamov s-a născut pe 18 iunie 1907, în Vologda, Rusia, în familia unui preot. După terminarea școlii, în 1924, s-a angajat ca tăbăcar într-o fabrică de pielărie, iar, în 1926, a fost admis la Facultatea de Drept a Universității din Moscova. În 1929, a fost arestat și condamnat pentru editarea clandestină a „Testamentului lui Lenin”. În 1931, a fost eliberat și repus în drepturi, dar, șase ani mai târziu, a primit o a doua condamnare, de cinci ani, pentru „activitate contrarevoluționară troțkistă” și a fost trimis în Kolîma, unde a muncit în minele de aur.

În 1943, la anii de condamnare i-au fost adăugați alți zece pentru afirmația că scriitorul Ivan Bunin „este un clasic rus”. Absolvirea cursurilor de felcer, în 1946, i-a salvat viața, Șalamov executând restul detenției ca angajat al unor spitale pentru deținuți. A fost eliberat în 1951, dar a părăsit Kolîma abia în 1953.

Perioada dintre anii 1954 și 1973 a dedicat-o reconstituirii experiențelor din lagărele staliniste, pe care le-a reluat în „Povestiri din Kolîma”.

Șalamov a fost reabilitat în 1956 și s-a mutat la Moscova. Grav bolnav, în 1979 a fost internat într-un azil de bătrâni, apoi transferat într-un spital de psihiatrie moscovit, unde a murit la 17 ianuarie 1982.

*

*     *

În știința vieții există o expresie binecunoscută : „perioadă norocoasă“. Norocul poate fi mic sau mare. Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură. Nici ghinionul nu vine singur. A doua zi, chibzuind cum să ajung pe șalupă, m‑am întîlnit tot pe stradă cu Iaroțki, fostul contabil‑șef al spitalului. Iaroțki lucra în golful Vesiolaia și soția lui mi‑a permis să‑mi spăl ceva rufe în apartamentul lor. Toată ziua am spălat cu plăcere hainele murdare, care se adunaseră în timpul călătoriei mele sub paza locotenent‑colonelului Fraghin. Tot noroc era și acesta. Iaroțki mi‑a dat un bilețel pentru dispecer. Șalupa circula o dată pe zi, mi‑am cărat la bord cele două geamantane – umblam cu șiret­licuri, ca blatarii – unul din geamantane era gol, iar în celălalt aveam singurul meu costum albastru, unul ieftin, cumpărat pe Malul Stîng încă pe vremea cînd eram deținut, și caietele cu versuri, caiețele subțiri, care nu mai erau făcute cu hîrtia lui Barkan. Fără voia mea, caiețelul se umplea treptat cu versuri rimate și nu trebuia să trezească bănuielile celui care l‑ar fi furat. Dar nu l‑a furat nimeni. La ora stabilită, șalupa a pornit și m‑a dus la Ola, la spitalul TBC pentru localnici. În baraca‑hotel se afla și Secția sanitară a raionului, condusă de un medic tînăr. Șeful era în delegație și aveam de așteptat două‑trei zile. Am făcut cunoștință cu Ola.

Așezarea era pustie și tăcută. Era perioada migrației inverse a somonului keta și a celui roz din locurile de depunere a icrelor spre mare, însoțită de graba și dorința lor nestăvilită de a străbate cît mai repede defileul. Aceiași vînători așteptau în aceleași locuri de pîndă. În aceste zile de recoltare a peștelui, toată lumea din așezare – bărbați, femei, copii, șefi și subal­terni – era la rîu. Fabricile de conserve, afumătoarele, locurile pentru săratul peștelui lucrau zi și noapte. În spital rămîneau doar cei de gardă, toți convalescenții erau și ei la pește. Din vreme în vreme, prin satul prăfuit trecea cîte o căruță în care, într‑o cutie imensă din scînduri lungi de doi metri, plescăia o grămadă imensă, argintie, de ketă și de somon roz. Cineva striga cu o voce disperată : „Senka, Senka !“. Oare cine putea să strige în această zi bezmetică de recoltat ? Un trîntor ? Un sabotor ? Cineva grav bolnav ?

– Senka, dă‑mi un pește !

Și Senka, fără a opri căruța, lăsă pentru o clipă hățurile și aruncă în praf o ketă uriașă sclipind în soare. Cînd am făcut aluzia că n‑ar fi rău să îmbuc ceva, dacă s‑ar găsi la gospodari, un bătrînel localnic, paznic de noapte și felcer de gardă, mi‑a zis:

– D‑apăi ce să‑ți dau ? Avem supă de ketă, de ieri, dar keta nu‑i somon. S‑a făcut piftie. Ia și încălzește‑o. Da’ știu că n‑o s‑o mănînci. Noi, de pildă, nu mîncăm supă de ieri.

După ce‑am mîncat o jumătate de castron din keta de ieri și m‑am odihnit, m‑am dus pe țărm să mă scald. Știam că Marea Ohotsk era murdară, rece și sărată, dar tot am înotat puțin ca să văd cum e.

Satul Ola era prăfuit. Cînd trecea o căruță, se ridicau munți de praf. Arșița dura de mult timp, și n‑am aflat niciodată dacă praful avea să se transforme într‑o argilă tare ca piatra, cum se întîmpla, de exemplu, în regiunea Kalinin. Ziua petrecută în Ola m‑a ajutat să remarc două particularități ale acestui rai nordic.

Îți atrăgea atenția numărul neobișnuit de găini de rasă italiană, Leghorn, cu aripi albe ; toți gospodarii țineau numai găini din această rasă, probabil pentru că erau ouătoare. În perioada aceea, în piața din Magadan un ou costa o sută de ruble. Și cum toate păsările seamănă între ele, fiecare gospodar însemna cu vopsea aripile găinilor sale. Sărea în ochi combinația coloristică : dacă nu ajungeau șapte culori, găinile erau pictate precum fotbaliștii la reprezentațiile de masă și‑ți aminteau de o paradă a steagurilor de stat sau de o hartă geografică. Într‑un cuvînt, semănau cu orice altceva, dar nu cu un cîrd de găini.

A doua particularitate erau gardurile identice ale căsuțelor. Gardul era foarte aproape de locuință, curtea era minusculă, dar era curte. Gardurile compacte din scînduri sau din sîrmă ghim­pată sînt privilegiul statului, iar zăplazul rusesc de zăbrele nu‑i o împrejmuire sigură pentru un gospodar, de aceea, pe gardurile tuturor caselor din Ola atîrnau năvoade vechi. Se crea astfel și frumusețe, și colorit, ca și cum întregul univers din Ola era amplasat pe hîrtie milimetrică, pentru un studiu amănunțit : năvoadele de pescuit păzeau găinile.

Aveam foaie de drum pentru insula Siglan din Marea Ohotsk, dar șefa secției raionale nu m‑a acceptat din motive „de biografie“ și mi‑a propus să mă întorc la Magadan. N‑am simțit cine știe ce pierdere și mi‑am luat documentele. Întîmplător am păstrat aceste foi de drum. Trebuia să ajung în Magadan, să mă întorc cu aceeași șalupă cu care venisem. N‑a fost deloc ușor, dar nu pentru că eram un vagabond fără buletin sau un fost zek.

Timonierul de pe șalupă locuia în Ola, și n‑a fost deloc ușor să fie înghiontit pînă la vas, la munca lui. După trei zile de beție, în care șalupa nu plecase nicăieri, timonierul a fost în sfîrșit scos din izba lui dragă și cărat încet de subțiori – ba lăsat la pămînt, ba ridicat – cale de vreo doi kilometri pînă la debarcader. Acolo era șalupa și se adunase un grup mare de pasageri – vreo zece oameni. Oamenii l‑au cărat cel puțin o oră, dacă nu chiar două. Matahala s‑a apropiat, s‑a vîrît în cabina timonei și a pornit motorul Kawasaki. Șalupa a vibrat, dar pînă la plecare mai era încă foarte mult. După ce și‑a frecat și și‑a lovit mîinile una de alta, timonierul și‑a ocupat locul la cîrmă. Nouă pasageri din zece (cel de‑al zecelea eram eu) s‑au repezit spre cabina timonei, implorîndu‑l pe timonier să oprească motorul și să se întoarcă acasă. Momentul refluxului fusese ratat, nu se putea ajunge la timp la Magadan. Oricum va trebui să se întoarcă sau să navigheze în derivă în largul mării. Drept răspuns, timonierul a răcnit că îi… în gură și‑n nas pe toți pasagerii, și că el nu va rata fluxul. Kawasaki a pornit‑o spre largul mării, iar soția timonierului a trecut cu căciula în mînă pe la toți pasagerii, adunînd „pentru dres“ – i‑am dat o hîrtie de cinci. Apoi am ieșit pe punte să privesc cum se joacă focile siberiene, balenele, cum se apropie Magadanul. Magadanul nu era acolo, ci doar țărmul stîncos, spre care mergeam întruna și nu ne puteam apropia.

– Sari, sari, am auzit pe neașteptate sfatul unei femei care nu călătorea pentru prima oară pe mare pe ruta Ola‑Magadan, sari, îți arunc eu geamantanele, aici mai că atingi fundul.

Femeia a sărit și a ridicat mîinile. Apa îi ajungea pînă la brîu. Înțelegeam că fluxul nu așteaptă, așa că mi‑am aruncat geaman­tanele în mare – atunci i‑am binecuvîntat pe blatari pentru sfatul lor înțelept – și am sărit și eu, simțind fundul alunecos, dar solid și de nădejde al oceanului. Mi‑am prins pe valuri geamantanele, asupra cărora acționa nu numai sarea marină, ci și legea lui Arhimede, și‑am pornit‑o spre țărm în urma tova­rășilor mei de drum care, cu geamantanele ridicate deasupra capului, se apropiau de țărm, întrecînd valurile fluxului. Am ajuns la cheiul golfului Vesiolaia, i‑am făcut semn de rămas bun Olei și timonierului pentru totdeauna. După ce‑a văzut că toți pasagerii au ajuns cu bine la debarcader, timonierul și‑a întors Kawasaki‑ul și a pornit‑o spre Ola, să termine de băut ce‑a mai rămas.

Fragment din Varlam Șalamov – Povestiri din Kolîma (vol. II). Traducere din limba rusă și note de Magda Achim și Alexandra Fenoghen. În pregătire la  Editura Polirom, seria Esențial

Subiecte #Editura#kolima#Polirom#Povestiri#salamov