Filmul “Poziția copilului”, regizat de Călin Peter Netzer, a primit, sâmbăta trecută, trofeul Ursul de Aur pentru cel mai bun film, la cea de-a 63-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. “Poziția copilului” s-a aflat în competiția oficială a Berlinalei 2013 alături de alte 18 filme.
Din juriul competiției oficiale a Festivalului Internațional de Film de la Berlin ( 7-17 februarie) au făcut parte Wong Kar Wai (președinte), Susanne Bier, Tim Robbins, Shirin Neshat, Athina Rachel Tsangari, Andreas Dresen și Ellen Kuras.
După ce a primit trofeul Ursul de Aur, pe scena Berlinalei, regizorul român Călin Peter Netzer a declarat: “Voi încerca să spun ceva, deși am rămas fără cuvinte. Mulțumesc Berlinalei că ne-a invitat aici, mulțumesc directorului festivalului, Dieter Kosslick, dar și lui Răzvan Rădulescu, cu care am scris scenariul acestui film”.
La rândul ei, producătoarea peliculei, Ada Solomon, a declarat: “Sunt mai obișnuită să fiu o luptătoare decât să câștig. Mulțumesc actriței noastre principale, Luminița Gheorghiu, acest premiu este în mare parte și premiul ei. Desigur, îi mulțumesc lui Călin Peter Netzer care a făcut acest film”.
“Politicienii români ar trebui să fie mai atenți față de cinematografia română și de cineaștii români, care sunt niște ambasadori extraordinari pentru România”, a adăugat Ada Solomon.
“Poziția copilului” mai primise cu o zi înainte, la același festival de film, premiul criticii internaționale – FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique).
Este cel de-al treilea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer, după multi-premiatele “Maria” (2003) și “Medalia de onoare” (2010). Filmul vorbește cu dramatism, cu emoție, dar și cu umor despre traumele sufocării copiilor prin dragoste și despre amprentele pe care le lasă părinții asupra personalității acestora. Pelicula este, totodată, o radiografie a high-class-ului românesc contemporan și vorbește despre trafic de influență și corupție la nivel mic în instituțiile de bază ale societății și extensiile acestora asupra întregului sistem socio-economic din România de azi.
Luminița Gheorghiu și Bogdan Dumitrache au rolurile principale, de mamă și fiu. Li se alătură, într-o distribuție selectă, nume ca Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu și Vlad Ivanov.
Regizorul Călin Netzer i-a acordat colegei noastre de la Mediafax, Oana Ghiță, un intreviu din care spicuim:
“Povestea este scrisă împreună cu Răzvan Rădulescu. Noi am avut împreună un alt proiect, despre o familie disfuncțională și, din aproape în aproape, am început să aranjăm personajele și am ajuns la relația noastră cu familiile noastre, cu mamele noastre. Și, dintr-un punct, ni s-a părut mai interesant să facem o poveste despre o relație disfuncțională între mamă și fiu.
– Aveți o distribuție de excepție: Bogdan Dumitrache, Luminița Gheorghiu, Florin Zamfirescu. Există un personaj scris cu un anume actor în minte?
– În timp ce scriam personajul și replicile, ne gândeam la Luminița, oarecum. Poate nu tot timpul, dar, vag, era acolo și discutam despre asta în timpul scenariului. Eu am vrut să mă asigur că fac alegerea cea mai corectă și cea mai bună și am dat un casting, ca, până la urmă, să mă hotărăsc tot pentru Luminița. Inițial, voiam să caut o actriță mai puțin văzută. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că tot Luminița este cea mai potrivită. Cred că este și primul ei rol principal. Și, da, am făcut foarte mari eforturi, pentru că și ei i-a fost frică de rol, fiind altceva decât a făcut până acum. A fost și un pariu al meu că aș putea să îi schimb look-ul și să o duc în altă zonă… A fost un drum destul de lung și destul de chinuitor pentru amândoi.
– Bogdan Dumitrache cum a fost ales pentru rolul principal masculin?
– Am optat pentru el fără să dau casting. L-am cunoscut în 2010 și l-am ales pur și simplu intuitiv, din ce văzusem că a făcut. L-am cunoscut mai bine apoi, pentru că am devenit prieteni. Există o oarecare comunicare tacită între noi. Nu vorbim foarte mult, dar ne înțelegem așa … pe alte unde.
– Certurile mamă-fiu din film au replici destul de crude. V-a fost teamă că mergeți prea departe sau că pierdeți din naturalețe în dialoguri? Sau au fost actori pe platou care au zis că e prea mult?
– Pe platou, toți actorii, și mai ales Luminița, au respectat la virgulă textul și au venit cu el învățat așa. Cred că au fost câteva cazuri în care s-a spus “E prea mult”, “E prea dur” . Dar la Luminița nu a fost cazul, ea a mers pe încredere oarbă. În ceea ce privește replica mai dură din trailer, evident că pare foarte dură dacă n-o vezi în contextul filmului. Dar în film este justificată prin relația mamă-fiu patologică, freudiană și are un sens, nu e gratuită. Nu e “hai să scriem o replică să fie dură, să iasă în evidență, să șocăm”. Nu despre asta e vorba. Este justificată, are semnificații.
– “Poziția copilului” este o dramă din “high class-ul” românesc. De ce poziționarea aceasta socială pentru personaje?
– În primul rând, pentru că e diferit de ce s-a făcut până acum. Dar cred că cel mai important lucru este că această dramă psihologică, această nevroză a cuplului mamă-fiu este, chiar și statistic, mai des întâlnită în pătura socială mai înaltă decât în zona medie socială. Adică oamenii care au o stare materială bună se concentrează asupra altor probleme, pe care le dezvoltă și le gonflează până devin obsesii. Bun, aici e mult de discutat, pentru că totul pornește de la relația soț-soție, ce nu a funcționat de acolo, cum s-a deviat de acolo totul asupra copilului și așa mai departe. Și e mult mai plauzibil să fie într-o familie înstărită. Ceea ce nu înseamnă că nu se întâmplă și în alte clase. Dar mi s-a părut mult mai plauzibilă, mai interesantă ca propunere cinematografică actuală.
– De ceva timp se practică împărțirea filmelor românești în “de public” și “de festival”. E o împărțire artificială, dar, în convenția aceasta, unde plasați filmul acesta?
– Cred că intenția mea personală cel puțin, făcând abstracție de Răzvan, a fost să facem un film așa cum îl simțim. Văzându-l și simțindu-l așa, ne-am gândit că, oarecum, șansele mari sunt în circuitul festivalier. Dar drama asta psihologică ar trebui să fie atractivă și pentru public, pentru că sunt situații și personaje în care foarte mulți se vor regăsi, chiar dacă este un film mai dur, mai greu digerabil și are foarte multă tensiune. Dar nu cred că spectatorul care se va duce la film va suferi. Cred că, psihologic vorbind, va fi răsplătit cumva. Nu e un film care să aibă un efect imediat, nu e un “feel good movie”, ci unul cu efecte pe termen mediu și lung. Nu cred că te schimbă pe tine, ca om, dar îți pune niște întrebări și poate avea un efect de terapie. Așa că nu știu cum o să funcționeze după două săptămâni reclama din gură în gură.
– Mamele și fiii/ fiicele vor vedea filmul diferit?
– Cu siguranță, doar că filmul nu îți arată “ăla e bun și ăla e rău și ăla a greșit”, e un amalgam de lucruri în care spectatorii o să se regăsească. O mamă își va pune întrebarea “Cu ce am greșit eu față de fiul meu?”. Sau invers. Pentru că nu există un singur vinovat. Poate că nimeni nu e vinovat. Poate conjunctura e de așa manieră încât lucrurile să se întâmple pentru că se întâmplă. E unicul fiu în familie, ea e într-o relație disfuncțională… Bine, poți să te întrebi “Dar de ce nu a divorțat?” și așa mai departe. Cred că în România există o mentalitate colectivă care o să empatizeze și o să înțeleagă relația asta, chiar dacă trece anumite limite.