Reînceputul anului școlar ne aduce în situația de a relua, ca într-un obsedant refren, discuțiile asupra necesității sau nu a predării religiei în școli, și ne obligă să reevaluam, de cele mai multe ori doar în media, oferta didactică specifică.
Am scris adesea pe această temă și am apărat, inclusiv în dezbateri televizate, dreptul predării religiei în școli atat la nivelul ciclului inferior, cât și la nivel de liceu, întrucât avem nevoie de modele, avem nevoie de cultură europeană – pe care fără a cunoaște creștinismul, nu o vom înțelege –, pentru că întrebările fundamentale la vârsta adolescenței sunt puse. De aceea nu voi cădea – așa cum pică întreaga medie – în capcana întinsă anual de cele câteva ONG-uri al căror job (mai mult sau mai puțin plătit) este acela de a promova și în România religia numită ateism.
Fără doar și poate, modalitățile de capacitare a elevului căruia i se predă religia sunt perfectibile, există șansa de a vorbi despre Iisus cu zâmbetul pe buze. Iubirea creștină și nu ura față de celălalt sau frica de provocări, fie acestea și ale „diavolilor” post-moderni, sunt valorile fundamentale care ar trebui promovate de Biserici în școli.
Legea este suficient de clară, aceia care trimit la început de an școlar către toate redacțiile diverse materiale inflamante ori sunt prost informați, ori bat câmpii, presupunând că ar fi de bună credință (sic). Cine nu vrea să participe la ora de religie, nu participă – chestiunea este foarte simplă. Nimeni nu te poate obliga să participi la ora despre Iisus Hristos, dacă tu crezi doar în Batman.
Și mai este o problemă: nimeni nu observă că în ceea ce privește predarea religiei ortodoxe în școală (căci aici există cele mai multe contestații, venite – deloc inocent – inclusiv dinspre anumite culte neoprotestante) s-au petrecut schimbări importante în ultimii ani, din multe puncte de vedere, bineînțeles și la nivelul conținutului manualelor. Că aceste manuale și metode pedagogice sunt perfectibile, nimeni nu contestă. Că există și la obiectul numit religie – precum la orice obiect predat în școli – profesori cu vocație sau nu, asta este o altă chestiune, adesea umană, birocratică etc. Este enorm de construit în acest domeniu, cei 45 de ani de regim comunist au lăsat imense goluri încă vizibile.
Dar este o enormitate să vii cu un discurs de acum zece ani, să zicem, într-un spațiu în care cel puțin de la venirea în scaunul patriarhal al PF Daniel s-au petrecut semnificative schimbări în bine. Ca să păstrăm imaginea de mai devreme – nu este nici un secret că ateismul a fost asimilat cu o nouă religie, cu argumente bine fundamentate, încă de acum un secol – ar fi cazul ca și „ierarhii” promovării ateismului în România să se mai schimbe, căci sunt cam depășiți.
…Are și subsemnatul un refren de fiecare dată când ajung la acest subiect: la fel de necesar este ca, tot în licee, începând de la clasele a XI-a și a XII-a să fie predată istoria religiilor. Nu mai argumentez de ce, am tot scris & pledat pentru această cauză cu diverse prilejuri. Istoria religiilor este o disciplină fără de care nu se mai poate trăi decent într-o lume globalizată (citește: din ce în ce mai pestriță). Vei putea călători, locui și lucra mai eficient lângă cel de o altă confesiune sau religie decât tine atunci când cunoști cât de cât vectorii fundamentali ai credinței acestuia.
Iată de ce mă miră urechismul și dezavuez jumătățile de măsură (ca să nu zic șmecheria). Mi-a fost dat să aud recent la o emisiune la care am fost invitat pentru a dezbate exact cele de mai sus cum, într-o înregistrare video, un binecunoscut inspector pe probleme de învățământ, reprezentant oficial al Bisericii Ortodoxe Române, spunea cu nonșalanță că manualele de religie ortodoxă ar conține și noțiuni de istorie a religiior. Haida de!
Parcă nu am ști cum este predată știința istoriei religiilor la facultățile de teologie (și ortodoxe, și catolice, și ale celorlalte confesiuni)! Este vorba despre o predare confesională în care mai totdeauna celelalte credințe – ba chiar și celelalte confesiuni creștine – sunt diabolizate. Cu alte cuvinte un discurs identitar, nicidecum științific – așa cum cere istoria religiilor. Bine ar fi pentru cei are sunt trimiși să apere Biserica sa nu mai rostească asemenea enormități. Sau să fie măcar inteligenți.
A preda religia proprie sau istoria religiilor cu zâmbetul pe buze presupune o anume maturitate spirituală. Stilul „concurențial” practicat de mii de ani este pus în paranteze de cei care ajung la profunzimile credinței proprii.
„Este mult mai ușor să te lupți pentru niște principii decât să trăiești după ele”, remarca psihologul Alfred Adler. Până să le vorbim copiilor despre învierea morților, să începem prin a le arăta cum – în relația cu celălalt, cu Creația, cu Dumnezeu – poate fi înviat zâmbetul!…