Holul de la intrare dădea direct în living unde erau multe scaune aranjate în semicerc. La mijloc o canapea de vinilin vișinie și șemineul fals în care se făceau că ard niște lemne de plastic cu reflexe portocalii. Lipseau etajerele cu cărți, decor obișnuit într-o casă de intelectuali români, chiar în emigrație, dar poate că aveau o cameră separată dedicată bibliotecii. Casa părea încăpătoare, mirosea a plăcintă cu brânză, afară burnița a toamnă târzie, așa că m-am relaxat. Doar scaunele acelea goale mă nedumireau puțin.
Un bărbat mic și țepos, pe care parcă îl mai văzusem cândva, a ieșit din bucătărie, a trecut încruntat pe lângă mine și a plecat val-vârtej trântind ușa cât a putut el de tare. O ușă solidă de stejar, singurul lucru natural de acolo, cum aveam să descopăr. Gazda n-a apucat să-l conducă, iar eu n-am apucat să număr câte scaune erau. M-a sărutat afectată și a făcut un gest de lehamite arătând spre ușa de stejar: “Scrie la ziarul comunității. S-au certat pe politică, lui i se pare că vede comuniști peste tot. Deși ca să fiu sinceră în țară era șeful de cabinet al unui nomenclanturist. Ei, ce să facem?! Ale vieții valuri… Vai, ce mă bucur că ai venit.”

N-am înțeles mare lucru, m-am lăsat sărutată și în timp ce turuia am apucat totuși să număr repede peste umărul ei scaunele. 9. Cifră bună.
Mona era frumoasă, senzuală, cu ten impecabil, de culoarea piersicii. M-am gândit că ar fi bine să mă las și eu de fumat. Vorbea cu tot corpul și se îmbujora la față ca o adolescentă timidă sau ca o femeie adevărată dintr-un secol pierdut, cu dantele și corsete cu tot. Purta o fustă strâmtă și scurtă, dar ochii tuturor se opreau implacabil la decolteul ei provocator, cu care putea domina nu doar livingul, ci tot cartierul acela rezidențial din Queens.

A apărut și Mihai, soțul ei, jovial, într-o cămașă roz mulată pe corp: “Ia te uită cine-a venit!” Apoi a arătat și el spre ușa de stejar pe unde ieșise în trombă micuțul furios și s-a gândit să îl mai scuze o dată: “Domne, unii pur și simplu nu fac față unei discuții serioase în contradictoriu. Eh, știi bancul ăla? Ce e un jidan? Un evreu care tocmai a ieșit pe ușă! Înțelegi?” Nu înțelegeam dar nu voiam să arăt. Am recurs la gestul meu salvator cu mâna în semn de “așa și-așa” care mă scosese din multe încurcături.
Mă invitaseră la o petrecere dată în cinstea a doi scriitori din București care se aflau pentru câteva zile la New York. Pe Mona și Mihai abia îi cunoscusem, în schimb cu cei doi scriitori eram prietenă de mult.
“Și în plus la noi în casă o să ai ocazia să cunoști cei mai tari scriitori din comunitate!” mă avertizase Mihai, el însuși un prozator care pe vremuri, în România, se spune că promitea mult. Cum aterizasem doar de câteva luni în America, eram curioasă să-i cunosc, așa că iată-mă, cu prima mea carte de versuri în engleză și o sticlă de merlot din Africa de Sud.

“Sunt prima?” am întrebat-o pe Mona dar mi-a răspuns Mihai: “E greu să fii prima aici, draga mea, suntem scriitori vechi, cu faimă și cu multe premii.” Și el se înroșea când râdea și pentru o clipă mi s-a părut simpatic. M-a luat de braț și m-a îndrumat spre bucătărie: “Hai, că toată lumea e deja aici. Vino să bei ceva, mai așteptăm să vină maestrul și începem”.
N-am apucat să mai întreb nimic, care maestru, ce să începem, că m-am trezit în mijlocul unei adunări vesele, ca în România. Mirosea a țuică și a cuptor încins, femeile, cu excepția Monei, fumau în dreptul ferestrei, bărbații vorbeau tare și erau iremediabil plini de umor și importanță. Emigraseră majoritatea înainte de căderea comunismului, nu apucasem să-i întâlnesc în țară, de unii știam doar din auzite iar de alții deloc. Amicii mei din București păreau în centrul atenției, mai ales că nu erau doar scriitori, ci și redactori la o editură importantă.
“Vrei o țuică sănătoasă de-a noastră? E făcută de socru-meu, să știi”, m-a asigurat Mihai etalându-și, ca de fiecare dată când râdea, dantura puternică și albă, semn de sănătate și, după unii, de virilitate. Mi l-a prezentat apoi pe Sebastian, băiatul lor, un adolescent delicat care, după spusele Monei, mergea pe urmele tatălui, câștigase și el un premiu în liceu la un concurs de literatură, dar ei ar fi vrut să se facă doctor și să rupă tradiția. Eram și eu de acord că era mai sănătos să lupți cu tradițiile decât să le urmezi, mai ales când nu par să ducă prea departe.

I-am cunoscut apoi pe fiecare în parte. O prozatoare, care întărea legenda femeii românce frumoase și aprige, râdea tare cu capul dat puțin pe spate și asta îi mărea sex-apeal-ul, ciorapii de mătase îi foșneau la fiecare mișcare a picioarelor nervoase, avea ceva de călugăriță expulzată pentru gânduri neortodoxe, iar la gât chiar îi atârnau de același lănțișor o cruciuliță și o inimioară străpunsă de un ac din diamante false. Mi-am amintit că îi citisem demult un roman ușor, al cărui titlu îmi plăcuse.
Prozatoarea era puțin agitată, nu pentru că ar fi băut prea mult, nici pentru că cei doi invitați de la București nu îi acordau o atenție specială cum probabil s-ar fi așteptat având în vedere trecutul ei, la care se adăuga și un premiu al Uniunii Scriitorilor, ci pentru că maestrul, iată, întârzia.

Retras într-un colț lângă masa cu platouri, un bărbat masiv, cu figură blândă de preot de țară, mânca netulburat. “L-ai recunoscut sper pe poetul național al comunității noastre, recentul câștigător al Premiului Academiei Române”, mi l-a prezentat Mihai. “Și să nu uităm, cât ne-ar pica de greu, el e singurul dintre scriitorii exilului care a intrat în toate istoriile literare. Se trage direct din coasta lui Arghezi, cum a scris marele nostru critic care l-a și vizitat luna trecută la New York”.
Prozatoarea a făcut o grimasă, “Ce dragă, ăla mare critic? Hai să fim serioși!”, și-a dat ochii peste cap și s-a uitat încă o dată spre ușă îngrijorată. Știam numele poetului dar de recunoscut n-aveam cum pentru că toate pozele pe care i le văzusem prin reviste erau probabil din timpul liceului. Poetul s-a desprins cu greu de un sandviș cu șuncă și mi-a întins lent o mână transpirată și moale cu degetele răsfirate, nu știu dacă din timiditate sau aroganță.

Păream să fiu singura nepremiată de acolo și mi-am îndreptat atenția cu speranță spre femeia scundă care ciugulea și ea cuburi de cașcaval lângă poet și care era nevoită să se ridice pe vârfuri și să strige ca să fie luată în seamă. “Dânsa e visiting professor la Columbia”, m-a lămurit Mihai, iar când a rostit Columbia a făcut ochii foarte mari, ca să înțeleg exact cu cine am de-a face. “Și lucrează acum la o antologie a scriitorilor români din diasporă. Hai, trage tare să intri și tu în carte”, m-a îndemnat frățește. S-a întors apoi spre Sebastian, l-a bătut pe spate și i-a spus pe englezește: “Can you please fix the tirbușon?” Și ne-a explicat scuzându-l: ” E foarte îndemânatic. I-am spus să stea să-l salute și el pe maestru, dar, cum întârzie, zic să-l lăsăm să plece, că doar e sâmbătă seara. Go, man, have fun!”
Doamna profesoară a venit lângă mine, mi-a zâmbit larg pe model american și mi-a spus pe românește: ” Am câștigat postul prin concurs. Pe bază de dosar. Dar știți cum e lumea, vorbește… Cum faci ceva bun, cum ieși din rând, ți-i ridici pe toți în cap.” N-am prea înțeles la ce se referea, dar am dat din cap binevoitoare. Părea cumsecade, o ajuta pe Mona să strângă paharele și farfuriile goale. Am auzit-o apoi cum îi dicta o rețetă de dovlecei umpluți. I se umflaseră picioarele, își scosese pantofii, cam militărești, și se mișca vioaie între frigider și cuptor, dornică să se facă utilă.
Îmi amintea de profesoara mea de lucru manual din școala generală, același taior de tergal de culoarea oului de rață, aceeași bluză cu volane de nailon, același zâmbet larg. Până și mâinile aspre cu unghii late semănau cu ale ei. Mâini îndemânatice, de femeie trecută prin greutăți.
“Am aflat că lucrează și ca secreatră la un cabinet medical din Queens. Deși cred că e doar o acoperire, să intre în legătură cu cât mai mulți din diasporă… Înțelegi ce spun. Sunt trimiși în misiune. E plină emigrația de ei. Eh, să vedem ce antologie o să iasă… Eu una nu vreau să apar în aceeași carte cu toți neica-nimenii”, mi-a șoptit conspirativ prozatoarea, mijindu-și neîncrezătoare ochii.

Poetul trăgea cu urechea, mânca, tăcea, privea de sus și zâmbea superior. Câteva firmituri din sandviș i se lipiseră de cămașa căreia îi plesnise un nasture deasupra curelei. Deodată s-a făcut liniște. Ochii prozatoarei au sclipit brusc, Mona și-a aranjat decolteul, Mihai a țâșnit spre ușă și toată lumea a știut că a sosit maestrul.
S-au îndreptat cu toții pioși spre living. Eu și amicii din București i-am urmat curioși, doar poetul încă mai ezita să se desprindă de colțul mesei. Mi s-a părut mie sau chiar a aruncat o privire ironică până la ușa de la intrare pe care și-a făcut apariția un bărbat scund, cu privire alertă, de pasăre de pradă. L-au urmărit toți cu admirație și neliniște cum și-a scos pardesiul subțire, cum și-a aranjat părul, cum a pășit în living sigur pe el ca într-un ring de box, cum a refuzat și să bea și să mănânce, cum și-a pus mâinile la spate, a bombat pieptul și și-a proptit bărbia în piept cu un gest reflex napoleonian. “Suntem compleți”, ne-a anunțat Mihai și asistența a răsuflat ușurată.
“Luați-vă locurile”, a comandat maestrul și obișnuiții casei s-au îndreptat fiecare spre unul dintre scaunele goale pe care era clar că mai stătuseră și altă dată. Cei doi scriitori de la București au fost așezați pe canapeaua vișinie, iar mie Mona mi-a indicat cu capul să mă așez lângă ea. “Am scris și eu o carte”, mi-a șoptit discret la ureche, dar Mihai a auzit-o și a avertizat-o cu degetul: “Mona, te rog. Să fim serioși!”

Poetul și-a târât picioarele lipsit de energie și s-a pus în dreapta maestrului. Atunci am observat că unul dintre scaune era diferit. Un fel de jilț cu brațe din lemn sculptat care se terminau în capete de vultur. Maestrul, politicos, s-a prăbușit ultimul în jilț, a scanat adunarea, și-a îndreptat spatele și, după ce și-a încleștat mâinile pe capul vulturilor ca să pară mai înalt, a rostit cu voce moderată de lider în control: “Astăzi vom vorbi despre Nobel”.

Poetului i-a revenit zâmbetul visător, doamna profesoară a căscat extenuată după o zi de lucru fără mari satisfacții profesionale, Mona s-a îmbujorat, prozatoarea a ciulit urechile, Mihai și-a dres vocea emoționat, iar amicii mei din București au avut poate senzația că li s-a pus la cale o farsă la New York ca să nu-i lovească dorul de casă.
“Dar înainte de asta să trecem în revistă ca de obicei ce a mai scris fiecare în ultimul timp. Ce a mai citit? Ce a mai gândit?” și-a ridicat maestrul sprâncenele dubitativ. “Și să nu uităm de imperioasa nevoie de sincronicitate a mișcării de gândire de esență mioritică cu filonul universal, îmi scuzați cacofonia intenționată. Noi suntem locomotiva literaturii naționale, fuziunea dintre valorile spațiului natal și cele adoptive, noi coroborăm șansa de a gândi liber într-o țară mare ca aceasta cu dictatura culturii ei până la urmă, s-o recunoaștem, inferioară imensului nostru potențial creator.”
Era clar că aveau periodic astfel de serate cu temă. Sau poate practicau o terapie de grup?

Va urma

Subiecte #America