Săptămâna trecută, Muzeul Național al Literaturii Române a acordat premiile sale anuale, o tradiție care continuă dinainte de 1989. Se acordă în fiecare an: Premiul “Perpessicius”, pentru lucrări critice, Premiul “Șerban Cioculescu”, pentru memorialistică și Premiul “Petru Creția”, pentru cercetare în domeniul clasicității greci și latine. Juriul a fost format din: academicianul Eugen Simion, președinte, teoreticianul Paul Corena, profesorii universitari Nicolae Necu și Ion Simuț, directorul Muzeului Național al Literaturii, Lucian Chișu și profesorul doctor Liviu Franga.
Premiul “Perpessicius” a fost obținut de profesorii Gheorghe Chivu și Eugen Pavel pentru editarea lucrării intitulate “Opere” a lui Ion Budai-Deleanu. Volumul cuprinde atât operele literare ale autorului, mai ales cunoscuta “Țiganiadă”, cât și o selecție de scrieri lingvistice care au legătură cu spațiul românesc.
Scriitorul Virgil Tănase, care locuiește în Franța din anul 1977, a obținut Premiul “Șerban Cioculescu” pentru volumul “Leapșa pe murite”, apărut la Editura Adevărul.
Ultimul premiu MNLR, “Petru Creția”, acordat pentru cercetarea clasicității grecești și latine, a fost obținut de Oana Uță-Bărbulescu, lector de limbă română la Universitatea Oxford din Marea Britanie, și de Tudor Dinu, lector la Universitatea din București. Distincția le-a fost oferită pentru două lucrări referitoare la opera istoricului Dimitrie Cantemir.
Academicianul Eugen Simion a apreciat că volumul “Leapșa pe murite” nu se aseamănă cu nicio carte a unei persoane care a trăit în exil. Povestind despre lucrul la carte, Virgil Tănase a mărturisit că “am senzația că am trăit o viață de scriitor care nu e a mea”, deoarece a părăsit țara natală pentru a se stabili în Franța și a deveni scriitor de limbă franceză. Despre acest volum “Ziarul de duminică” a scris pe larg în numărul din 16 martie 2012. Reluăm un fragment din acel articol:
“Oricât de uimitoare, faptele pe care le relatez sunt adevărate și, dacă li se poate contesta semnificația, nimeni nu le poate pune la îndoială autenticitatea, dovedită de documentele pe care, uneori, îmi voi îngădui să le evoc. (…) Dat afară din școală, din facultate, din țară și-n cele din urmă aproape chiar din viață de cei care au făcut din mine un dușman privilegiat în ciuda indiferenței – sau poate tocmai de aceea – pe care le-o arătam, considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă și deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea… Interzis ca scriitor, apoi ca regizor de teatru… Autor al unui pamflet intitulat Ceaușescu I-ul, rege comunist, publicat la Paris și pe care am fost cât pe ce să-l plătesc cu viața, dar mai ales al unui interviu dat de la București și publicat cât mai eram încă în țară pe prima pagină a revistei Les Nouvelles Littéraires: Un scriitor cu călușul în gură vorbește, nu mi s-a părut niciodată că ceea ce fac dovedește vreun curaj deosebit pentru simplul fapt că nicio clipă nu mi s-a părut că aș fi putut face altfel.”
Încă de la aceste vorbe din “cuvântul lămuritor”, nu știi dacă ai de-a face cu o carte de memorii, scrisă la solicitarea Institutului Român de Istorie Recentă, o confesiune apărută în colecția “istorii subiective” sau un roman. Virgil Tănase insistă să-i luăm scrierea ca pe un roman, chiar dacă datele autobiografice care s-au topit aici îl fac până și pe el să admită că această carte relatează ce știe el că i s-a întâmplat – după o avalanșă de relatări care de care mai aberante, mai sofisticate, mai extravagante sau mai hazlii. Până la un punct are dreptate. Cartea sa este despre un individ, întâmplător scriitor care nu poate trăi din scris, dar care, totuși, din asta trăiește. Întâmplător, există și un subtitlu – “document polițist și literar”.
O carte în care Tănase povestește “cum era cât pe ce să fiu ucis din porunca fostului nostru șef de stat și cum am scăpat cu viață din bucuria altui șef de stat, cel al Franței, care, ascunzându-mă, l-a tras pe șfară pe celălalt, lăsându-l să creadă că tentativa de asasinat a reușit” nu poate fi decât captivantă. Pentru mulți, mai ales dintre cei care nu cunosc evenimentele, povestea aceasta de suspans “pe murite” va interesa în primul rând. Firește, are importanța ei, fiind prima oară când Virgil Tănase spune versiunea sa a evenimentelor. Într-un fel, cartea este o dare de seamă. Dar Tănase precizează că “mai puțin încrezător în excepționalitatea destinului meu decât alții în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu și n-am ținut jurnale, n-am strâns arhive și n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat față de cărțile pe care le scriam și care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…” Gesturile sale de revoltă au fost ale unui om normal, care a dorit ceva, a fost împiedicat să obțină, dar a refuzat să se lase strivit. Mi se pare important că nu-și arogă vreun merit, că nu se bate cu pumnul în piept pentru disidența lui. Nici nu susține că acțiunile sale ar fi zguduit sistemul și contribuit la căderea lui. “În pofida ciudățeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorității concetățenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtașii crimelor care se săvârșeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimțeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotrivești cum nu poți stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate și cum îl taie capul.”