Într-un sat corsican, departe de țărm, doi tineri ai locului își părăsesc promițătoarele studii de filosofie pe continent și se întorc să administreze un bar local, cu gândul să aplice învățăturile lui Leibnitz și să transforme locul în cea mai bună dintre lumile posibile. Dar bucuria începutului e roasă destul de repede de rănile vechi nevindecate și toate sfârșesc tragic. În rezonanță cu predica pe care o ținuse, cu multe secole în urmă, Augustin, la Hippone, la apropierea hoardelor barbare, despre fragilitatea regatelor pământești. Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, ideea romanului, o carte superbă, admirabil scrisă, admirabil tradusă, încântătoare pentru orice cititor, de pe orice meridian, apărută anul trecut și încununată cu Premiul Goncourt. Felicitări Editurii pentru o asemenea promptitudine.
Romanul debutează cu descrierea unei fotografii făcute într-o zi caniculară din 1918, în curtea școlii unui sat, de un fotograf ambulat care a imortalizat toate familiile satului, pe rând, eroul romanului contemplând absența sa din imagine, pentru că încă nu se născuse la acel moment, iar tatăl încă era prizonier într-un lagăr din Ardeni. Fotografia e sfârșitul unei epoci, sfârșitul veacului dinainte. Urmează povestea membrilor din fotografie ai acestei familii și a urmașilor lor care încearcă să se îndepărteze de satul natal, să-l lase în urmă, dar sunt mereu ajunși și cotropiți de necrozele trecutului – adică urmează povestea altui secol, cu alte și alte războaie în toate colțurile lumii, cu grandoarea și decăderea unor imperii, inclusiv a celui francez. Întocmai ca în cazul imperiilor roman sau colonial, cangrenate încă de la naștere, eroii cărții nu văd, nu simt propierea sfârșitului sau preferă să nu descopere semnele prevestitoare. Sfârșitul romanului e un text de o luciditate copleșitoare scris la Hippone în anul 410 de Sfântul Augustin, când la porțile cetății apăruseră barbarii să distrugă tot, cum făcuseră la Roma. „Promis-a oare Dumnezeu că lumea aceasta va dăinui în veci?”
Între cele două momente, început și sfârșit, se derulează o lungă secvență cu cei doi tineri Matthieu și Libero care au concesionat barul, pe când aveau în față un viitor strălucit, și care au înlocuit rând pe rând filosofia cu banul, senzualitatea, sexul, în încercarea de a crea cea mai bună lume posibilă, fapt imposibil. Romanul sfîrșește tragic, cum tragic au sfârșit lucrurile și în anul 410.
Căderea Romei nu e doar căderea unui oraș, ci a unei civilizații. „Roma a căzut, dar nu e oare totul exact ca înainte?” „Lumile trec, într-adevăr, una după alta, întuenricul cheamă întuneric, și poate că succesiunea lor nu înseamnă nimic”, pentru că sfârșitul și începutul nu sunt decât una.
Lumea e ca omul – se naște, crește și moare. Romanul este, cum declara chiar autorul lui, „o parabolă despre disperarea contemporană a cărei morală este optimistă: sfârșitul unei lumi nu înseamnă sfârșitul lumii.“
Un roman de o mare forță, care te obligă cel puțin la o a doua lectură, tragedie clasică petrecută într-un sat corsican, un roman ambițios, cu personaje superbe, o scriere foarte lucrată, un text cu foarte puține dialoguri, cu fraze lungi și practic fără paragrafe, în care, surprinzător, cititorul nu se pierde. O arhitectură superbă, o scriitură de virtuoz.
Jérôme Ferrari s-a născut în 1968 la Paris. A locuit în Corsica și a predat filosofia la Liceul Internațional „Alexandre Dumas“ din Alger timp de câțiva ani, apoi la Liceul Fesch din Ajaccio. În prezent, este profesor de filosofie la Școala Franceză din Abu Dhabi. Penultima carte a sa, Où j’ai laissé mon âme, apărută în 2010, a câștigat Grand Prix Poncetton și Prix Roman France Télévisions.
Jérôme Ferrari – Predica despre căderea Romei, Editura Pandora M. Traducere din limba franceză de Tania Radu