În privința televiziunii, „Dicționarul limbii române” („Dicționarul Academiei” continuat după război) nu greșește foarte mult atunci când indică prima atestare a termenului într-o „Enciclopedie a invențiunilor tehnice” din 1939. Primul citat adus în sprijin este însă din… 1953! Pentru a localiza temporal primele atestări ale cuvântului, să coborâm în timp!
Suntem la început de vară a anului 1938. Lacurile din nordul Capitalei (Băneasa, Herăstrău, Floreasca) erau asanate și în recent creatul Parc Național „Regele Carol II” (actualul „Herăstrău”) are loc a patra ediție a „Lunei Bucureștilor”. Se aniversau 20 de ani de la Marea Unire și 100 de ani de la nașterea pictorului Nicolae Grigorescu. Manifestările cultural-științifice, care nu ar fi asigurat o afluență numeroasă, erau dublate, ba chiar întrecute ca interes de atracțiile Luna Park-ului (parcul distracțiilor): circul Medrano, Water Shooter, jocuri mecanice, un autodrom electric, omul de sticlă, omul invizibil. Cel mai căutat a fost însă, în cele câteva zile cât au durat demonstrațiile, pavilionul Televiziunii.
Era o adevărată trufanda tehnică, dacă ne gândim că primul serviciu de televiziune publică fusese inițiat în 1936 de către BBC și că achiziționarea unui receptor tv nu era la îndemâna oricui (costa, pe atunci, cam 12.000 de dolari în banii de azi). Mai mult, dacă este să dăm crezare „Gazetei municipale”, organizatorii „Lunei Bucureștilor” își propuseseră să aducă minunea tehnologică încă de la doua ediție a Lunei, din 1936. Nu putem ști de ce nu s-a făcut…
Înainte de a oferi mai multe amănunte despre entuziasmul presei și al publicului, să punctăm câteva momente importante din istoria de până atunci a televiziunii.
Cuvântul „televiziune“ a fost creat de fizicianul rus Constantin Perski, care l-a folosit într-o prelegere („Televiziunea cu ajutorul electricității”) prezentată, în franceză, în cadrul primului Congres Internațional de Electricitate, Paris, august 1900. Este posibil ca Perski să fi tradus, de fapt, în franceză rus. „televidenie”. În orice caz, cuvântul a fost imediat preluat de engleză, sub forma „television“, atestată o lună mai târziu în publicația londoneză „The Electrician”.
În 1938, pe vremea „Lunei Bucureștilor”, televiziunea funcționa deja, ca serviciu public, în Anglia, SUA, Franța și Germania. Firma care a venit la București ca să demonstreze posibilitatea practică de transmitere simultană a imaginii în mișcare și a sunetului era însă una olandeză: Philips. Presa vremii spunea că echipamentul de emisie-recepție, „cel mai modern post de acest gen, întrecând toate instalațiile similare din Londra, Paris și Berlin, atât în ce privește calitatea transmisiei cât și mărirea ecranului pe care apar imaginile în mișcare… odată cu sunetele în difuzor” (Universul, 16 iunie 1938, p. 7) „costă circa 40 milioane de lei și numai transportul și instalarea lor au costat 2 milioane de lei” (Universul, 12 iunie 1938, p. 5). Și îi îndemna pe români să vină să „constate practic, cu ajutorul aparatelor instalate acum, în ce fel se petrece minunea”. Căci, într-adevăr, era o minune: „un eveniment epocal”, „minunea secolului“, „nouă și minunată realizare științifică”, „cel mai important eveniment științific al anului”, „cea mai instructivă atracție științifică” (nu prea se făcea, pe atunci, diferența între știință și tehnică), „cea mai mare invenție a radiofoniei” (lumea era obișnuită cu radioul, televiziunea venind în plus cu transmiterea imaginii în mișcare; de altfel, demonstrațiile erau patronate de Societatea de radio-difuziune), „cel mai modern post de emisiune al lumii”, cu corolarul: „evenimentul cel mai important pe care îl poate trăi un om modern”.
Cum au fost organizate, practic, demonstrațiile? Pavilionul Televiziunii era împărțit într-un studio de emisie, a cărui activitate putea fi „supravegheată” de public printr-o fereastră „de control”, și o încăpere dotată cu cinci aparate de recepție, ale căror ecrane redau imagini și sunet a „tot ce se petrece, în același moment, în afară de zidurile acestei săli” (pavilionul). Seara, după ora 19, se producea în fața camerelor (încă nu li se spunea astfel) orice vizitator care, în schimbul unei taxe, putea rosti câteva vorbe sau cânta pentru a fi văzut de rudele și prietenii adunați în sala de alături, în fața monitoarelor (cărora încă nu li se spunea astfel). Toți Miticii se puteau da în stambă. Cum să rateze ocazia…?
Presa vremii a intuit potențialul recreațional și instructiv al televiziunii (posibilitatea transmiterii de „spectacole de teatru și de cinematograf”), iar publicul era îndemnat să se bulucească să caște gura, căci „este aproape sigur că, în țară, cel puțin 20 de ani de acum înainte nu se vor mai putea face demonstrații publice de televiziune, din pricină că lipsește în România un post permanent de emisiune” (Universul, 27 iunie 1938, p. 11).
Televiziunea română avea să emită, parcă spre a confirma proorocirea, de la sfârșitul anului 1956…
Cuvintele „televiziune” și „televizor” pot fi întâlnite însă cu cel puțin 3 ani mai înainte de 1938, când ziarul „Universul”, în dorința de a-și ține cititorii la curent cu ultimele cuceriri ale științei și tehnicii, anunță că „Londra va fi cel dintâi oraș din care se vor face regulat emisiuni de televiziune chiar în toamna acestui an” (20 febr. 1935, p. 7). La mijloc de august, același „Universul” va relata că la expoziția pariziană de la Olympia „diferiți constructori prezintă cele dintâi televizoare populare, la un preț în jurul a 50.000 lei”.
Despre prima transmisie a televiziunii române, din 1956, dar și despre belinograf, cealaltă atracție „științifică” din cadrul „Lunei” din 1938, în episoadele următoare ale „Misterelor cuvintelor”…