Constanța Roșoiu s-a născut la 5 ianuarie 1978. Este absolventă a Facultății de Jurnalism, din cadrul Universității Hyperion, București (promoția 2001), a Facultății de Psihologie, din cadrul Universității Spiru Haret, București (promoția 2008) și a unui Master în Psihologie Judiciară și Victimologie, lucrarea de disertație având subiectul “Suicidul din perspectiva comportamentelor autodistructive”. În perioada 1998-2002 a lucrat în presa sportivă, la publicația Fotbal Plus. Unele dintre povestirile ce alcătuiesc volumul Prețul corect au fost premiate la numeroase concursuri naționale de creație literară.
Răul a pus stăpânire pe omenire, făcînd din societate un veritabil câmp de război. Toți luptă împotriva tuturor, fiecare creându-și propriul război. Iar justificările fiecăruia par a fi dintre cele mai oneste: iubita părăsește din prea multă dragoste (nu mai suportă să vadă degradarea iubitului alcoolic); prietena de-o viață trădează doar pentru că e provocată de o nedreptate pe cale a se înfăptui (un testament lăsat unor rude, care nu știu nici măcar de ce boală suferă mătușa pe care o vor moșteni); mama își împinge fiul spre sinucidere, din credința că dragostea, respectul și ascultarea se pot cumpăra cu bani; pasiunile mistuitoare se dovedesc falimentare… Iar prețul corect ce se plătește pentru tot acest rău este orbirea sufletească, moartea veșnică. “Literatura este tot ce mi s-a întâmplat mai bun în viață. Întotdeauna am simțit-o ca pe lumina și iluminarea ce-mi permit să înțeleg realitatea în toate profunzimile ei și să empatizez cu oameni din cele mai diverse categorii sociale. De aici și până la a simți scrisul ca pe cel mai frumos fel posibil de a trăi pasul a fost ca și inexistent.” – Constanța Roșoiu “O lume moromețiană însuflețită de personaje aflate-n așteptarea unui vânt prielnic al destinului, prizoniere cel mai adesea în propria poveste și rețea de determinări care atenuează gesturile de revoltă, ne amintește că viața este așa cum ne-a fost dată, nu cum o plănuim sau ne-ar plăcea să fie. Plăcerea merge mână-n mână cu durerea, așa încât se cuvine să ne bucurăm de învățăturile aspre ale vieții însușindu-ni-le, fie ele și convertite în literatură, pentru a dobândi acea înțelepciune a inimii care garantează virtuțile estetice. Drama omenescului frizând umanitatea, plus o smerenie asumată pas cu pas, ca o necesară povară eliberatoare, sunt datele originalității acestui volum de debut.” – Radu Aldulescu * * *“Doru2000” așa își semna anunțul un “tânăr prezentabil, iubitor de poezii, flori și tot ce e frumos pe lume”, care căuta o “fată serioasă” pentru “prietenie”. Cum ajunsesem la anunțurile matrimoniale din “Prețul corect”?! Doar căutam un loc de muncă, nu altceva! Și ce vroia de fapt acest “Doru2000”?! M-am întors la paginile de oferte de serviciu, dar ochii tot îmi fugeau către “Doru2000”, de parcă acest anunț îmi era adresat chiar mie, Maria Munteanu. N-aș putea spune de ce, tot citind și recitind articolul lui Doru2000, gîndul mi-a zburat la replica acelui potențial angajator: “Lasă, păpușă, cu ce știi tu, cu ce mai știu și eu… Ne descurcăm noi! Ce dacă abia ai terminat facultatea?! Mai lași tu de la tine, mai pun eu de la mine…”, dar mai ales la privirea lui, privirea aceea de animal de pradă, care mă măsura, mă cântărea, mă aprecia, mă dezbrăca… Când m-a strigat mama, am tresărit, dar n-am sărit imediat din fotoliu, ca în alte dăți. Mi-am mai acordat câteva secunde de ciudata plăcere pe care începusem să o simt la gândul că fusesem privită ca o femeie, iar în drumul spre bucătărie, m-am privit în oglinda de pe hol, care îmi reflecta întregul corp.
“Dacă ai zece dolari, un prezervativ și un loc unde te poți întâlni doar ziua, în amiaza mare, cu o fată frumoasă, îngrijită și serioasă în tot ceea ce face, îți voi satisface orice dorință, fără nici un fel de nazuri. Trebuie doar să mă contactezi la adresa de mail eva.furtuna@hotmail.com.” Așa sunase primul meu anunț de la rubrica de matrimoniale din “Prețul corect”. Ce mă îndemnase să fac asta?! Nu știu! Dorința de a câștiga bani mulți, sau poate de a atrage atenția asupra mea – prea mă simțisem invizibilă pînă atunci, sau…
N-am crezut nicio clipă că va lua cineva în serios anunțul meu ori că voi răspunde vreunui mail ce ar fi sosit pe adresa din anunț. Dar curiozitatea m-a împins și către primul răspuns, și către prima întâlnire; vroiam să știu cum e, cum mă voi simți, cum voi reacționa, care îmi sunt limitele… Prima întâlnire a avut loc într-o garsonieră închiriată de un Nicu. Om de afaceri din Iași, venit în orașul nostru cu afaceri, acest Nicu m-a făcut să mă simt cu adevărat importantă. Nu m-a tratat deloc ca pe o femeie ușoară, mai ales când a văzut că am venit la întîlnire ca o fată simplă, îmbrăcată în jeanși și tricou alb, cu o șapcă roșie trasă pe ochi, încălțată în pantofi sport și cu un rucsac albastru, în spate. Mi-a plătit mai mult decât cei zece dolari și mi-a mai solicitat și alte întâlniri. La început, chiar am crezut că mă voi opri la el, mai ales când mi-a dăruit un buchet de trandafiri și un ceas Tissot. Mi-a arătat și fotografii cu vila lui cea mare și frumoasă de la Iași și cu soția… Apoi, n-a mai dat nici un semn de viață. Am mai așteptat vreo săptămână, tot privind pe ascuns Tissot-ul primit în dar, pe care mi-l puneam la mână doar după ce mă îndepărtam de casă. Când am intrat din nou pe mailul eva.furtuna@hotmail.com, mă așteptau deja o mulțime de mesaje. Am răspuns la toate, fixând date și ore de întâlnire celor care nu fuseseră prea vulgari…
Ușor, ușor, am căpătat experiență, reușind să tratez totul ca pe o meserie oarecare și să îmi pese doar de cei 10 dolari. Aveam grijă să stabilesc întâlniri cât mai departe de casă și, întotdeauna, dar întotdeauna, ziua. În rest, nu prea mă dădeam în lături de la nimic. Bieți muncitori de șantier, oameni de afaceri, boschetari, camere scumpe de hotel, birouri, subsoluri de bloc… Atâta timp cât îmi erau plătiți cei 10 dolari, ce mai conta?! Maria Munteanu continua să existe acasă, în fața părinților, mulțumiți că fiica lor, după atâtea și-atâtea strădanii, și-a găsit, în sfârșit, un serviciu bunicel, la o firmă de construcții… Cum mă îndepărtam un pic de casă, adio Maria, bun venit Eva Furtună!
“Dragă Eva,
Sunt un biet zidar-faianțar, nici frumos, nici îngrijit și nici prea serios în tot ceea ce fac (prietenii chiar îmi spun că sunt prea cu capul în nori), dar care are cei 10 dolari pe care îi soliciți, plus banii de prezervativ. Am și un loc unde să ne putem întâlni la ce oră vrei tu, din zi sau din noapte, fără teama că ne-ar putea deranja cineva. Aș dori însă mai întâi să îmi spui mai multe despre tine, despre pasiunile tale, despre ceea ce însemni tu, dincolo de anunțul din ziar și dincolo de cei 10 dolari… Doru2000″
Un astfel de mail nu putea trece neobservat. L-am citit o dată, de două ori, de zece ori… Hm, pe cineva interesa și altceva decât satisfacerea dorințelor pe 10 dolari… Măi, să fie! Și acesta semna, culmea Doru2000.
“Dragă Doru2000,
Pot să îți spun despre mine că am o înălțime de 1,64 metri și o greutate de 53 de kg. În rest, sunt o fată, mă rog, o femeie normală, fără fițe, fără nimic de vampă în înfățișare… Dacă zici că ai cei 10 dolari, te poți convinge…”
“Dragă Eva,
Văd că nu prea ai încredere în mine, de vreme ce preferi să îmi vorbești despre cum arăți și nimic despre pasiuni și despre ce e dincolo de coaja trupului tău, pe care ți-l vinzi totuși atât de ieftin. Uite, pentru a-ți câștiga încrederea, îți voi spune că îmi place foarte, foarte mult poezia, mai ales Nichita Stănescu. De asemenea, îmi plac florile, mai ales trandafirii… Ți-am mai spus că prietenii râd mereu de mine că sunt cu capul în nori… Și mai îmi place muzica bună și, în general, tot ce e frumos pe lumea asta… Doru2000″
Am încercat să ignor acest mail, dar n-am putut; Dumnezeu știe de ce. Nu cred că eram atât de naivă, să mă las dusă așa ușor de val… Nichita, trandafiri… Prea multă miere…
“Dragă Doru2000,
Îmi place și mie poezia, dar mai mult Minulescu, cu ale sale romanțe. Îmi plac și florile, dar parcă mai mult liliacul… Uite ce e, mai bine ne-am întâlni, am face schimb de ceva versuri, mi-ai aduce și ceva petale de trandafiri, dacă asta e plăcerea ta, eventual mi-ai fredona și ceva de pe la Elvis, Beatles sau, mă rog, ce vrei tu, iar la final ai scoate doar cei zece dolari și ne-am lua la revedere…”
Am așteptat cu emoții mari prima întâlnire cu acest Doru2000, care se încăpățâna să îi apară în imaginație Mariei ca un băiat cu totul și cu totul aparte, care chiar va veni la întâlnire cu un buchet de trandafiri și îi va recita sau cânta “Romanța fără ecou”… “Iubire, bibelou de porțelan – obiect de preț cu existența efemeră…” Fredonam în gând aceste versuri când în fața mea s-a oprit un lungan slab, îmbrăcat într-un tricou negru cu un craniu desenat pe piept, cu mâinile înfipte până la coate în buzunarele unor pantaloni de trening gri, lălâi, cu părul înfoiat, în spatele căruia parcă încercau să se ascundă o frunte îngustă și doi ochi iscoditori… Când mi-a întins mâna, spunându-mi că el este Doru2000, mi-a venit s-o iau la fugă. Și poate chiar aș fi făcut-o dacă nu aș fi fost în aglomerația din plin centrul orașului… “Ascultă, privește și taci!” mi-am zis în gând, continuând pe linia Minulescu, nevenindu-mi să cred că am luat-o din nou cu mine pe Maria Munteanu, cu visele și speranțele ei.
“O să mergem într-o boxă, aici în apropiere, unde îmi țin sculele… Dar, stai liniștită, am făcut frumos, să ne simțim bine împreună. Vezi tu, Eva, pe mine nu mă interesează doar persoana mea; vreau ca în primul rând tu să te simți bine.” Îmi venea să-i dau vreo două palme peste gură, dar chiar aveam nevoie de banii lui; trebuia să îmi plătesc factura la telefonul mobil, pe care mi-l cumpărasem de câteva săptămîni, pentru a putea fi contactată mai ușor.
Mi s-a făcut rău când am dat cu ochii nu de igrasia de pe pereții boxei sau de mizeria de pe podea, ci de trandafirii ce zăceau pe un pat improvizat dintr-o placă de pal melaminat așezat pe două anvelope, înconjurat de câteva lumânări parfumate, aprinse în câteva secunde de minunatul meu Făt-Frumos. “Ascultă, privește și taci!” Îmi tot repetam în gând această a unsprezecea poruncă a lui Minulescu, în vreme ce, cu mișcări mecanice, începusem să mă dezbrac, așezându-mi tacticos hainele, în ordine, lângă “pat”. Când m-a văzut dezbrăcată, Doruleț al meu a uitat și de Nichita, și de muzica bună… După ce și-a dat jos, cu mișcări agitate, pantalonii de trening, s-a aruncat asupra cojii pe care mi-o vindeam atât de ieftin… “Ascultă și taci!” continuam să îmi repet în gând, fără întreupere, pentru a-mi alunga senzația de greață…
“Ți-a plăcut?! Măcar, așa, un pic…”
Nu-mi venea să cred urechilor!
“Ești un mare idiot! Daaa, mare idiot! Poate dacă îți scoteai și tricoul ăla jegos, cu cap de mort, era altceva…”, am spus ironic, încercând să mă ridic… Doamne, de ce n-oi fi tăcut!?
“Aaa, te crezi șmecheră… Cine ești tu, fă, să mă faci pe mine idiot?! Cu ce ești tu mai presus decât mine?! Hai, spune, cu ce?!”
Nu am mai apucat să răspund, căci o lovitură puternică le-a făcut să dispară în întuneric și pe Maria Munteanu și pe Eva Furtună. Când m-am trezit, am simțit în nări un puternic miros de spital. Apoi, am auzit-o pe mama plângând înfundat, undeva în apropiere.
“Fata mamei, fată dragă, te-ai trezit. Doamne… Cu adevărat mare este Dumnezeu!” Abia după ce s-a mai liniștit un pic, a reușit să cheme doctorul și-apoi să îmi povestească cum m-a găsit un amărât de spărgător de magazii, zăcând goală, într-o baltă de sânge, cu mâinile și picioarele legate, într-o boxă de bloc, înconjurată de petale de trandafiri. Am fost dusă la spital și operată pe creier pentru îndepărtarea unui cheag de sânge, iar polițiștii au reușit să prindă un boschetar, care pretindea că eu aș fi fost o prostituată, Eva Furtună, cu care el avusese întâlnire și pe care o dăduse cu capul de ciment, pentru că îl enervase rău de tot râsul meu de la final… “Nu l-a crezut nimeni, îți dai seama! Un nebun! Te-a târât acolo cu forța, te-a violat și apoi a vrut să te omoare. Cică vroia să se întoarcă acolo și să te zidească, ca Manole pe Ana – așa a spus polițiștilor… Între zidurile pușcăriei să-i putrezească oasele…”
Din volumul cu același titlu premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2012