Am început să scriu despre energie prin 2006 așa că pierdusem toate marile privătizări. Pierdusem vânzarea celei mai mari companii din România, Petrom, ratasem cedarea distribuțiilor de energie și inspiram aerul rarefiat al ideii măgulitoare de campion regional energetic, pursânge românesc. Se terminase cu privatizările, erau timpurile în care puteam și noi să facem ceva cu adevărat important. Cel puțin așa credeam. Așa că în mandatul lui Varujan Vosganian la Ministerul Economiei începusem cu toții să credem în ideea de campion național. Hârtii, prezentări, conferințe, planuri, idei, nimic nu trebuia să ne abată de la acest drum care era salvarea companiilor energetice.
A venit un nou ministru, Adriean Videanu. Hârtii, prezentări, conferințe, planuri, idei, care ne arătau că este greșit să avem un campion național, cea mai bună variantă fiind aceea a înființării a doi giganți energetici. Perfect! Doi să fie, dar campioni, că doar putem și noi, că avem companii în energie care stârnesc invidii. A plecat și Videanu și giganții tot nu s-au făcut. A venit Ion Ariton, ministrul pe care nu l-am văzut decât o dată, cinci minute, în prima și ultima conferință de presă ținută în București, în care a spus că va duce mai departe planurile predecesorului său. C
ei doi giganți însă au ajuns din ce în ce mai mici și s-au transformat în complexuri pe cărbuni. Tot era ceva, dar dacă înainte ideea era ca România să creeze campioni pentru ea, acum creează campioni pentru a-i vinde la “sfaturile” FMI, Băncii Mondiale și Comisiei Europeane. Așa că din trei planuri energice de reorganizare în energie s-a ajuns la un singur plan, impus, de vânzare a aproape tot ce înseamnă energie. Astfel, după ani de analize, de conferințe, de întrebări, am ajuns la fel ca în 2004 – 2005 și suntem pe coama unui nou val de privatizări când toți în jurul nostru și-au clădit campioni sau țin cu dinții de firmele care cu adevărat contează pentru o economie.
În 2011 ne-am întors de unde am plecat în energie, am ajuns la vânzarea de active pentru a stinge datorii, am uitat de toți campionii și giganții regionali visați și am ajuns la concluzia că nici măcar să conducem ce avem nu suntem în stare, așa că deschidem calea managerilor străini. Cam asta a fost pentru mine anul 2011, un an în care mi-am dat seama că am scris degeaba tot crezând în fel și fel de idei prin care se dorea dezvoltarea unor companii mari în energie pentru a ajunge în final să realizez că tot la cedări suntem cei mai pricepuți. Păcat.
Roxana Petrescu este redactor ZF/ companii
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.