Prezidentiale, prezidentiabili

In urma cu mai bine de trei decenii, dupa asasinarea lui John F. Kennedy, circula pe la noi un banc. Cica doi presedinti de cooperative agricole de productie isi impartaseau experienta si necazurile la un paharel de vorba. “Ai vazut ce-a patit al mai tare om din America?” intreba unul. “De, bade, asta-i soarta noastra, a presedintilor!” ofta celalalt cu naduf.
Cu timpul, presedintii in Romania epocii de aur au devenit tot mai rari. E adevarat ca de cei de la CAP-uri carmaciul nu s-a legat. Prea putin periculosi pentru puterea centrala, ei nu riscau niciodata sa fie confundati cu seful cel mare. Si mai era o categorie usor ocrotita de seisme, cea a presedintilor de asociatii de locatari, mici satrapi pe cele 4-10 etaje ale blocului lor, care se straduiau uneori sa imite exemplul de la centru. In schimb, in aparatul de partid si de stat de la varf au disparut functiile care ii puteau face concurenta “intaiului barbat”, cum il numeau poetii de curte. Presedintele Consiliului de Ministri a devenit prim-ministru al Guvernului (se pare ca noilor guvernanti nu le-a displacut inlocuirea, astfel ca au pastrat regula fara sa-si puna probleme). Nici ideea de secretar general impartita cu altii nu ii suradea lui Ceausescu, asa ca secretarii generali de redactie si-au pierdut “generalul” din titulatura. Nu trebuie sa ne inchipuim insa ca ranile s-au cicatrizat repede si ca nu au existat oameni frustrati.
Dupa Revolutie, caile au fost larg deschise pentru toata lumea. Unii s-au apucat de afaceri, altii de politica, altii si de una, si de alta. Cei mai modesti si-au infiintat fie si in apartamentul propriu cate o asociatie, fundatie, ceva acolo care sa justifice cat de cat prezenta unei functii prezidentiale. Si-au tiparit oamenii carti de vizita si au inceput sa se trateze, mai ales intre ei, ca niste adevarati sefi de stat. Functia le permitea chiar si relatii internationale, asa ca nu le-a fost greu sa felicite de Anul Nou tot felul de personalitati din lumea larga si sa exhibe dupa aceea raspunsurile politicoase drept dovezi de recunoastere mondiala a rolului si activitatii personale.
Imi spunea un cunoscut ca un astfel de lider de miniformatiune se certase cu fiica-sa. Cearta s-a tranformat intr-o raceala prelungita, iar tatal se confesa amarat: “N-a venit o data la mine sa-mi spuna, asa cum se face: ‘Domnule presedinte, am gresit, nu mai fac!'”. De altfel, se pare ca sotia energumenului profita si ea de ambiguitatea functiei tovarasului sau de viata si isi ameninta la nevoie vecinii: “Va spun presedintelui!”.
Ca fenomenul nu este un caz izolat m-a convins relatarea unui sofer de taxi care luase in masina doi oameni in varsta foarte vorbareti. Tot drumul, cei doi batrani se gratulau, cu o placere abia stapanita, cu inaltele titluri. Domnule presedinte in sus, domnule presedinte in jos. La un moment dat, omul si-a pierdut rabdarea, a oprit masina si i-a intrebat: “Nu va suparati, cam cati presedinti avem noi acum la mia de locuitori?”. Unul dintre interpelati a raspuns sec si extrem de ofensat: “Domnule, asta e o tara de presedinti!”. Aferim.