da rana pe care am pierdut-o noi mereu în somn
(da pasărea oprită pe cer ca o rană) și ultimele
noastre dorințe ocolind orașul învelite în mare
teamă
da uneori când mă gândesc la noi trebuie să pri-
mesc din nou legea: în genunchi și pe coate
o cine suntem noi iubiții mei dar cum suntem noi
căci suntem prea puțini și trebuia să ne fi dat sea-
ma. unul singur mai așteaptă doborât ca un copil
regesc pe treptele scării de jale acolo mai aproape
decât mierea și mai departe decât tot ce se poate
numi groază ori indiferență
și mai aproape decât acest pocnet minunat. lui
să-i cadă o lacrimă el să-și sape cu furie un mor-
mânt în urechi: i se vor trimite cuvinte într-o
căruță de cuvinte trasă de cuvinte. Va fi seară
Din volumul Virgil Mazilescu, Fragmente din regiunea de odinioară, Editura Cartea românească, București 1970