Prietenul la nevoie se abandoneaza

Cu unanimitate de voturi, rezolutia ONU privind Irakul trecu. Trecu, odata cu ea, si o mica adiere de vant care zvanta stropii de sudoare electorala de pe fruntea presedintelui american. Si mai trecu si umilinta Natiunilor Unite, care intra din nou in joc, dupa ce, timp de un an si jumatate, fu siluita in piata publica si silita sa-si recunoasca impotenta in prime time, la televizor. De-acum incolo ar trebui sa fie drum intins pana la pacificarea Irakului si intrarea lui in randul natiunilor preocupate mai mult de prosperitate si progres, decat de macel si distrugere. Desigur, aceasta e varianta optimista. Mai este insa si una pesimista, mai plauzibila decat prima, daca situatia ramane asa cum e ea astazi. Pentru ca socoteala ONU s-ar putea sa nu se potriveasca cu cea din Irak, mai ales din cauza unei scapari cu potential exploziv. Dornic sa-si vada sacii in caruta in timp util pentru alegeri, presedintele Bush si-a abandonat singurii prieteni pe care i-a avut vreodata in Irak: kurzii. Istoria se repeta: aceasta comunitate, care reprezinta 20% din populatia totala, a fost lasata in voia sortii si de Bush sr., dupa primul razboi din Golf. Cand, cuprinsa de remuscare, comunitatea internationala si-a trimis avioanele si a instituit zona de exlcuziune aeriana in nordul Irakului, a fost uimita sa constate cu cata rapiditate si fermitate se inalta din ruinele lui Saddam un mini-stat kurd, democratic si prosper. Tot kurzii au fost cei care i-au intampinat, cu bratele deschise (si dezarmate) pe americani, dandu-le tot ajutorul de care aveau nevoie pentru cucerirea Irakului si inlaturarea lui Saddam Hussein. In schimbul acestui serviciu si a numeroaselor concesii facute in ultimul an intru linistea Irakului, kurzii nu asteptau decat ca administratia Bush sa-si respecte promisiunile: demersuri pentru federalizarea tarii si dreptul de veto la adoptarea Constitutiei permanente. Cu toate acestea, rezolutia ONU s-a adoptat cu doua mari omisiuni: exact cele doua enuntate mai sus. Astfel, kurzii au soarta omului bun si, implicit, prost. Cei pe care l-au ajutat i-a batut parsiv pe umeri – “make no mistake about it, we are your friends” – si-a incalecat pe-o sa si a disparut la orizont, in apus de soare, grabit sa ajunga la Washington unde are nitica treaba sa castige un nou mandat pe spezele unei comunitati napastuite si pe baza unor promisiuni calcate. Ca de obicei, castigati sunt exact cei care au avut gura mai mare si pumnul mai puternic: shiitii. Bush a aplicat in Irak o stratagema de PR invatat dupa ureche: mai bine curteaza-i pe dusmani, decat sa-ti pierzi vremea cu prietenii. Doar ca si prietenia asta se intretine, nu e neconditionata si, in nici un caz, vesnica. Dezamagiti, kurzii au acum la dispozitie doua variante: ori isi joaca ultimele carti si incearca sa-si obtina drepturile prin documente aditionale rezolutiei, ori se intorc acasa la ei, in nord, si se separa singurei de restul Irakului, cu riscurile care decurg de aici. Nimeni nu-i poate acuza pe kurzi ca n-au stiut sa lupte pentru o cauza. Au simtit-o turcii pe pielea lor atatia ani si s-ar putea sa o mai simta inca, daca membrii acestei comunitati isi vor vedea amenintat viitorul in interiorul Irakului si vor dori, in sfarsit, un stat al lor. Nu degeaba kurzii au astazi singura forta militara disciplinata si motivata din tot Irakul. Vor o tara a lor inca de la sfarsitul colonizarii, cat sa mai astepte? Si, mai ales, pe cine sa se mai bazeze?

E greu de crezut ca, ignorand o asemenea forta, restul tarii are mari sanse de pacificare rapida. Din mozaicul irakian se desprind doua comunitati- shiitii si sunitii, dintre care primii sunt nu numai majoritari, ci si mult mai nervosi. Au lideri puternici, continuitate religioasa, toata ura din lume, cultivata in decenii de asuprire sunita, si motivatii destule ca sa incerce sa preia controlul dupa ce raman singuri. Si probabil ca asta se va intampla imediat dupa alegeri si instalarea guvernului, cand, potrivit rezolutiei ONU, vor avea dreptul sa ceara trupelor internationale sa paraseasca Irakul in pas alergator. N-ar fi un scenariu nou sau surprinzator intr-o zona in care fundamentalismul se raspandeste ca epidemia de gripa – un conflict religios mocnit care rabufneste odata ce forta care il tinea sub temperatura de fierbere dispare. Un conflict cu atat mai violent cu cat miza e mai mare, lispa de exercitiu democratic mai acuta, si vecinii mai vicleni. Administratia Bush are nevoie acolo de prieteni buni, dar probabil ca acum interesele ii dicteaza altceva. S-ar putea insa ca atunci cand isi va schimba opinia si atitudinea sa fie tarziu. Un pic cam prea tarziu.