Tânărul Călin Emilian Cira, masterand în cadrul Facultății de Istorie, Memorie și Oralitate în Secolul XX și student, totodată, al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, ne face o reală surpriză prin publicarea cărții “Convorbiri despre N. Steinhardt” (vol. I, Ed. Eikon, 2010).
Fiind o carte de interviuri, iată-i pe cei care au răspuns
întrebărilor lui Călin Emilian Cira în acest prim volum (dintr-o
plănuită serie de trei): Pr. Mina Dobzeu, PS Justinian Chira, Pr.
Serafim Man, Pr. Emanuil Rus, Pr. Ioan Pintea, Pr. Vasile Filip,
Pr. Ștefan Iloaie, Pr. Macarie Motogna, Virgil Bulat, Virgil
Ciomoș, Cornel Cotuțiu, Adrian Popescu, Aurel Podaru, Vasile Manea,
Alexandru Vlad, Aurel Codoban, Nicolae Băciuț, Vasile și Doina
Cormoș, Florian Razmoș, Maria Cogălniceanu, Iosif Viehmann, George
Ardeleanu, Florian Roatiș – după cum se poate observa, oameni
simpli, dar și cunoscute personalități. Unii l-au întâlnit pe
Steinhardt față către față, alții au scris doar texte de
referință.
“Există mărturii, mai ales din partea celor tineri, că scrisul
Monahului Delarohia (cum semna acesta uneori – notă MV) a
transformat destine, a provocat alegeri existențiale, a fost
hotărâtor în ceea ce privește convertirea multor inși nedeciși la
Hristos”, arată Pr. Ioan Pintea, unul dintre cei mai apropiați și
cunoscuți ucenici ai lui Steinhardt, în prefața cărții. Așadar, pe
lângă impactul direct avut asupra celor cu care s-a intersectat,
Nicolae Steinhardt induce multora, astăzi, mai ales tinerilor,
vectori de reașezare destinală – la peste două decenii după ce a
plecat din această lume…
Tinerii sunt și au fost “beneficiarii” de prim ordin ai unei
personalități atât de vii și dinamice, se constată, pentru că,
probabil, numai un spirit în curs de maturizare (spirituală) este
capabil să-l aprecieze în adevărata sa anvergură. Până nu e prea
târziu, până nu intervine, inexorabil, virusul blazării.
Acest adevăr se poate desprinde și din convorbirile &
mărturisirile volumului de față. Așa cum au apărut peste ani cărți
sau interviuri scrise cu șoferul lui Marin Preda ori cu românul
care făcea uneori, în ultimii ani, oficiile administrative ale
soților Christinel și Mircea Eliade – scrieri pline de candoare de
altfel, dar limitate, evident, la zborul la joasă altitudine a
proaspeților “eroi”, tot astfel putem decanta în jurul lui
Steinhardt oameni de diverse structuri sufletești și preocupări
lumești. Dar, nota bene, întrucât omul sfințește locul – iar aici
expresia, demonetizată deja prin abuz de folosință, trebuie citită
la propriu! -, cei care au avut șansa să fie aproape de Nicolae
Steinhardt s-au “molipsit”, fie și în cantități infime, de spiritul
său, a cărui noblețe nu pare să fi fost cercetată îndeajuns. Căci,
spune unul dintre discipolii foarte apropiați, Virgil Ciomoș,
“prezența lui te chema într-un alt loc decât cel din care vorbeai
și în care erai tu însuți” (p. 107)…
Tot profesorul Virgil Ciomoș pune degetul pe rană, arătând spre
centrul de greutate din care ar trebui pornită (credem noi) orice
discuție despre Monahul de la Rohia: «Era un lucrător ascuns al
rugăciunii inimii, rugăciune legată de o anume tradiție menită a te
“lega” de un Părinte, a cărei menire era tocmai aceea de a-ți
transmite duhul acestei rugăciuni, dimpreună cu acompaniamentul
necesar pentru a nu rătăci pe acest dificil drum. “Acompaniatorul”
Părintelui Nicolae fusese Părintele Benedict Ghiuș de la Mănăstirea
Cernica, unul dintre cei trei ucenici (poate cel mai discret) al
călugărului rus Ivan Kulîghin – Ioan cel Străin, cum își spunea el
însuși. E vorba, mai precis, de o anume transmisiune – tradiție
înseamnă, etimologic, tocmai “transmisiune” – care, în cazul lui,
venea de undeva din Răsărit. Să nu uităm, însă, că Țările Române au
fost o adevărată placă turnantă a itineranței spre Est a acestei
sfinte tradiții. Iată că, acum, ea se întorcea în persoana acestui
enigmatic călugăr rus. De aceea, Părintele Nicolae frecventa
regulat Bucureștiul nu numai din motive medicale (reale și ele).
Duhovnicul său de taină îl aștepta la Cernica» (p. 108-109)…
Începând din acest Centru de greutate, lucrurile decurg și pot fi
lecturate altfel. Inclusiv oamenii Bisericii, ierarhii, apreciidu-l
în cu totul altă perspectivă: “S-a bucurat mereu de încurajările
calde ale Episcopului său, Justinian, pe deplin conștient de
importanța prezenței sale – ca mărturisitor și nu numai – în lumea
culturală românească” (p. 110). De aici înainte, restul
convorbirilor, ba chiar al scrierilor de după convertire, s-ar
putea spune, pot fi lecturate în altă cheie. Fără a diminua
nicidecum plenitudinea unei personalități de o efervescență rareori
întâlnită în cultura română.
“Nu vă dați seama, tinere domn, cât de plenitudinar se trăiește
timpul, când, bătrân fiind, nu știi dacă vei apuca ziua de mâine” –
îi mărturisește Monahul Delarohia (deja) lui Cornel Cotuțiu (p.
121). Aceluiași (și nu numai) i-a destăinuit cu un imens umor cum a
ajuns să fie, el, Nicolae Steinhardt, informator al Securității.
Fiind urmărit 24 de ore din 24 după ce ieșise din închisoare, prin
rotație, de către trei securiști, la un moment dat unul dintre
aceștia a fost înlocuit de altul, nou. Evident, oamenii poliției
politice care acționau cu oarecare discreție erau obligați ca la
ieșirea din tură să scrie un raport amănunțit despre mișcările
“obiectivului”. Astfel, într-o zi, urmăritul se trezește cu
novicele la ușă: «deschide și securistul, cu decență și oarecare…
jenă, se explică: “E primul meu raport și spuneți-mi cum se scrie
corect numele dvs. în final: cu «rd» sau cu «rt»? I s-a răspuns
amabil: cu «rdt». «Ei bine – a încheiat N. Steinhardt hâtru – așa
am fost și eu o dată informator al Securității»” (p. 118).
Impresiile celor care au avut șansa întâlnirii sunt situate cam pe
aceeași orbită. Entuziasmul lor este copleșit doar de răvășitoarea
cultură, de spiritul constant viu, de buna dispoziție contagioasă,
de umor și rafinament sufletesc: “Libertatea este tema centrală a
vieții și operei lui N. Steinhardt. Este centrul proiectului său
existențial. Această obsesie străbate întreaga creație”, consideră
George Ardeleanu (p. 264); “A fost și un rafinat gânditor politic,
cultura sa în acest domeniu fiind nu numai copleșitoare,
debordantă, ci și aleasă, esențială. Fiind ipostaza cea mai puțin
cunoscută, era firesc ca însoțirea cu el pe acest tărâm,
politico-juridic, să-mi producă nu puține delicii la lectură, și,
desigur, un evident profit”, arată Florin Roatiș (p. 280); “Ceea ce
consider important în discuțiile mele cu Părintele Steinhardt ține
de chestionarea, acută pentru mine în acea perioadă, asupra
sensului vieții”, subliniază Aurel Codoban (p.180). “Mi s-a părut
printre cele mai inteligente persoane bune, printre cei mai
inteligenți oameni buni pe care i-am văzut vreodată. În general,
oamenii buni, cei despre care se spune că sunt oameni buni,
generoși, îngăduitori, foarte rar putem spune și că sunt foarte
inteligenți. Inteligența se leagă de obicei cu neutralitatea, cu
arbitrul, cu severitatea, nu cu generozitatea. Aveam de data
aceasta, am un exemplu că inteligența poate fi dublată de
generozitate și bunătate”, mărturisește Alexandru Vlad (p.
176).
Și mai era uneori Pr. Nicolae un duhovnic exemplar, dar, desigur,
nonconformist. Iată ce i-a spus, spre stupoarea monahilor martori,
unui bărbat bețiv despre care soția tocmai i s-a plâns că o bătea:
«Părintele Nicolae s-a ridicat spre el ușor și-i zice: “Să ai
grijă. Să nu mai bei că dacă bei o să te paralizeze!”. Și atunci a
pus mâna imediat pe cârja care era sprijinită de spătarul scaunului
și o pune drept la el la nas și-i zice: “Și ai să paralizezi și o
să te c… pe tine, mă, și nu o să te întoarcă nimeni pe pat. Ai
auzit? Dacă te comporți așa” (p. 88)…
În fine, se cuvine un cuvânt de admirație pentru autorul cărții,
ale cărui intervenții, poate prea timide, într-o ascendentă
șlefuire, dau rigoare și culoare întregului demers. În mod limpede,
o carte-eveniment. Și un exemplu de proiect care ar merita să fie
preluat și de alți tineri studioși. Căci există încă în cultura
română mari personalități a căror forță de iradiere ar trebui
cercetată (și) în această modalitate.
Dar, fără îndoială, foarte puține despre a căror viață să se poată
afirma, precum o face Pr. Emanuil Rus, astăzi starețul Mănăstirii
Bixad, cel care a fost începând din 1971 până la moarte alături de
Monahul Delarohia (p. 89): “Noi ne lăudăm de atâtea ori cu
Părintele Cleopa sau cu alți mari duhovnici… E adevărat N.
Steinhardt nu a fost preot. A fost numai monah. Dar eu spun:
calitatea duhovnicească a Părintelui Nicolae poate de multe ori
este mai mare decât a unor duhovnici cunoscuți”…
În aceasta constă primejdia mărturisirilor despre Nicolae
Steinhardt: locul prezenței sale ne va atrage imparabil.