Anne luase în stăpânire fotoliul meu; eu măsuram în lung și-n lat biroul, mult prea nervos fiind ca să stau așezat.
― Bun. Ascultă și oprește-mă dacă ceva ți se pare ciudat în rezumatul pe care ți-l fac.
Yann era student la drept când a izbucnit războiul. Tatăl lui, un avocat foarte în vogă, membru în consiliul ordinii, s-a comportat la fel ca majoritatea belgienilor. Fără să-i întâmpine pe nemți cu simpatie, a stat cuminte așteptând prudent urmarea evenimentelor, după cum dădeau sfaturi regele, rămas în țară, și principalii patroni și notabilități, până la șeful partidului socialist. Convinși de victoria lui Hitler pentru o lungă perioadă, i-au încurajat pe belgieni să se pună din nou pe treabă fără să protesteze, să facă să funcționeze mai departe uzinele spre a limita consecințele economice ale Ocupației și a evita prea multe suferințe țării.
― Da, asta se numea pudic „politica răului mai mic”.
― Yann era indignat de această atitudine. Supunere și tăcere? Poziția majorității conducătorilor și supunerea locuitorilor țării, mai cu seamă cea a tatălui său, îl revoltau. Încă de la sosirea nemților la Bruxelles, discutase aprig cu el, în fiecare zi, până la ore târzii din noapte. Lui Yann i se părea rușinos să cedeze, să îndoaie șira spinării în loc să hărțuiască inamicul și să intre în rezistență. Îi reproșa cu amărăciune tatălui său că legitimează Ocupația adoptând politica struțului, în totală contradicție cu toate principiile pe care i le inculcase: ura față de militarism, toleranța, dragostea de libertate. Aceste valori deveniseră cumva vorba goale în fața încercării? Sfâșiat de criticile tot mai vehemente ale fiului său pe care îl adora, tatăl Beigelbrot se apăra prost, cerând puțină răbdare („Până când? Până ce vom fi cu toții nimiciți?” striga Yann), invocând apelurile conducătorilor țării „care desigur că știau ce făceau”. („Să ne încredem în acești dobitoci care ne promiseseră că mica Belgie va rămâne neutră în timp ce restul planetei va fi trecută prin foc și sânge?”)
Tonul între ei a devenit pe zi ce trece tot mai acru până în seara aceea teribilă în care, sâcâit, rămas fără argumente, Beigelbrot își lovise fiul. Povestindu-mi scena, mama încă mai tremura. Pentru prima dată în viață, soțul ei, un bărbat blând, pașnic, plecându-și mereu urechea la spusele copiilor săi, se fărâmase. O violență neașteptată, barbară, țâșnise din străfundul acestuia, făcând țăndări toate principiile pe care se sprijinea viața sa. Ecoul acelor cumplite trei palme încă mai răsuna în încăpere.
În noaptea următoare, Yann a fugit de acasă, fără un cuvânt, fără să-și ia rămas bun de la mama sau sora sa. Nu știa în acel moment că nu avea să-și mai revadă niciodată părintele. Datorită unor prieteni și unei mari doze de noroc, Yann izbutise să ajungă în Anglia. Abia debarcat, se angajase în RAF. Mai târziu, își înștiințase părinții că ajunsese la Londra teafăr și nevătămat și transmisese vești de fiecare dată când putuse.
Maestrul Beigelbrot nu și-a revenit niciodată în urma acelei dispute. Sumbru și tăcut, devenise o fantomă, îndeplinindu-și munca mecanic. Umbra fiului plana deasupra capului său de fiecare dată când consiliul ordinii trebuia să cauționeze decizii pe care Yann le criticase. După expulzarea din barou a avocaților evrei, a vrut să demisioneze și nu a renunțat s-o facă decât la insistența presantă a confraților săi, preocupați să evite ca nu cumva un colaborator al naziștilor să pună stăpânire pe locul acestuia. Până la sfârșitul războiului, a continuat astfel să se joace de-a v-ați ascunselea cu conștiința sa, temperând pe cât posibil rigorile războiului și ajutând patrioții. Cabinetul său îi permitea să supraviețuiască: în ciuda Ocupației, afacerile continuau.
O dată cu debarcarea, el a părut să revină la viață; Europa ieșea din infern, fiul său avea să-și facă apariția, când tocmai atunci a fost brutal ucis în urma unei absurde înlănțuiri de împrejurări. Înaintarea Aliaților făcuse ca rezistența să fie tot mai îndrăzneață. Un ofițer din Gestapo, care îi ocupa vila din cartierul Fond’Roy, a fost ucis într-o seară când se întorcea acasă. Ca represalii, zece ostatici au fost uciși încă de a doua zi. Aleși la întâmplare în cartier, fără nicio considerație față de calitatea lor. Un negustor de cărbuni, un trecător care se afla acolo la momentul nepotrivit, un muncitor care repara o fereastră, și maestrul Beigelbrot.
Yann a aflat de moartea tatălui său la întoarcerea acasă. Chinuit de vinovăție, a renunțat să-și mai reia studiile de drept și s-a scufundat în depresie timp de câteva luni. Mulțumită relațiilor pe care și le făcuse la Londra, a intrat în cele din urmă într-un cabinet ministerial, la Afacerile coloniale, apoi la Afacerile Externe. Posturi care îi conveneau: călătoriile în străinătate aveau să-i schimbe ideile. Îl mai bănuiesc și că voise să scape de atmosfera morbidă și sufocantă a casei familiale. Dar liniștirea a fost de scurtă durată: un an, nu mai mult. Într-o seară, Yann i-a anunțat mamei sale demisia, dezamăgit de politica ministrului, dezgustat de comportamentul politicienilor, de ferocele lor apetit pentru putere, de ipocrizia lor, de trădarea idealurilor Eliberării.
„În loc să construiască un nou stat”, a spus el punând capăt protestelor mamei sale care îl sfătuia să aibă răbdare, “acești oameni își reiau obiceiurile de dinainte de război, combinațiile, compromisurile, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut. Am trântit ușa ministerului în după-amiaza asta. Și nu insista. Hotărârea mea este irevocabilă.”
Acestea au fost propriile sale cuvinte, pe care maică-sa le-a înregistrat cu religiozitate. Cu atât mai mare religiozitate cu cât a doua zi, pasărea își luase zborul. Fără să-și ia lucrurile, nici măcar o valiză. Spre ce destinație oare? Mister. De atunci, nici mesaj, nici apeluri telefonice. Nimeni nu a mai auzit vorbindu-se despre Yann. Doamna Beigelbrot a întrebat pe toată lumea. Fiul ei pur și si simplu s-a volatilizat. Putem să-i înțelegem îngrijorarea. S-a putut întâmpla absolut orice, un accident, o crimă.
― Și prietena lui? Și ea a rămas fără vești?
― Sorry, Anne. Nu există nicio doamnă în povestea asta. Când am întrebat-o în legătură cu acest lucru, mama s-a închis ca o scoică. Iar Madeleine a privit în altă parte înainte de a-mi spune destul de sec că fratele ei „nu frecventa pe nimeni” la momentul dispariției. Cum eu insistam, au binevoit să azvârle din vârful buzelor că a existat cândva o prietenă, repudiată de multă vreme. Era o studentă oarecare…
― Dacă prietenul nostru nu avea înclinație către femei, să căutăm bărbatul!
― Da’ repede mai mergi! Cine ți-a spus că nu avea înclinație către femei? A fost vorba de o iubită…
― În mod vag…
― Da, în mod vag. Dar poate că doamnele Beigelbrot nu cunosc nimic din viața lui privată. După felul în care sunt dispuse locurile, Yann putea aduce orice necunoscută în pavilion fără ca familia să știe.
― Sau, de asemenea, un bărbat.
Am izbucnit în râs. Anne era mânioasă. O adoram când era în starea asta. Mânia o făcea să fie în stare de toate nebuniile. Și îi mai și stimula imaginația de asistentă detectiv.
― Blonda nu ți-e pe plac, am constatat eu cu un zâmbet cam îngâmfat.
― Drept cine te iei, mister Michaël Van Loo? Drept Gary Cooper? Despre blonda ta mă doare-n cot! Casa aia de bogătaș, avocatul ăla care a făcut afaceri dubioase cu colaborarea, fantomele alea care cutreieră locuința, pădurea aia nepătrunsă, prea multe lucruri put în povestea familiei Beigelbrot. Dulapurile vilei aleia luxoase probabil că dau pe dinafară de cadavre. Yann al nostru o fi deschis unul pe care mai bine l-ar fi lăsat închis, dacă nu cumva a luat-o la sănătoasa, deranjat de mirosuri.
Am scos din buzunar trei fotografii pe care mi le dăduse Madeleine ― cu multă reticență. Yann, pare-se, nu putea suferi să se lase fotografiat. În prima, cam confuză, Yann merge pe o stradă însoțit de un tip spătos, cu ochii ascunși îndărătul unor ochelari mari cu ramă de bagà, strâns într-un palton prea mare pentru el, și care duce o valiză. A doua îl arată în prim-plan, zâmbind silit în fața obiectivului. În a treia poză, o ține pe maică-sa pe după umeri, pe treptele casei. Are chipul serios, trăsăturile ostenite, ușor acoperite de un scris cu penița „ianuarie 1945”.
― Care e prima ta impresie, Anne?
― Îmi pare neatent.
― După spusele clientei, pozatul în fața unei camere îl indispune.
― Păcat, zise ea visătoare. Are un chip frumos. Elegant, zvelt. Și convingeri care îmi plac. Un tip gata să-și nesocotească familia, mediul social, gata să trântească ușa unui cabinet ministerial în numele ideilor lui, nu găsești așa ceva pe toate drumurile. Dacă ai să dai de urma tipului ăsta, adu-ți aminte să mi-l prezinți…
― Anne! o cheamă Federico de pe scări. Vopsitul la signora Ceulemans!
― Acuș, acuș, vin!
― Și când mă gândesc că tu mă acuzai că fac politică pentru că dădeam o monedă de câțiva bănuți unui handicapat, am lansat eu peste rampa scării în timp ce ea cobora spre salonul de coafură. Și iată-te acum că ții discursuri comuniste!
― Trăiască republica! strigă ea înainte de a i se alătura lui Federico.
Înca o mai aud discutând înainte ca ușa salonului să se închidă. M-am întors la biroul meu bombănind și am pus niște apă la încălzit ca să-mi ofer o ceașcă de Nescafe, când am auzit un pas greoi urcând cu dificultate, una câte una, treptele scării, ritmat de o respirație șuierătoare. Un ciocănit discret în ușă. Și ghearele unui animal zgrepțănând nervos podeaua, un animal care cu siguranță nu semăna cu Anne.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari