Printr-o incredibilă concidență, domnul Delporte și Maestrul Beigelbrot au fost cumva luați pe sus de aceeași mașinărie? O dată depășit momentul de surprindere, m-am controlat iarăși. La sfârșitul războiului, înmulțirea actelor rezistenței atrăsese după sine represalii tot mai feroce. Nimic nu dovedea că cei doi bărbați pieriseră în același incident. Ce legătură putea fi între dispariția unui tânăr atașat de cabinet la Uccle și o spargere la Schaerbeek, survenite la trei ani după acele execuții sumare? Fără să-mi mai las mintea s-o ia razna, am decis să mă pun pe treabă și să-mi încep ancheta pe teren.
Când am sunat-o pe Madeleine ca să vizitez pavilionul lui Yann, mi-a indicat că majordomul era la dispoziția mea, ca și cum mi-ar fi spus că ceaiul era servit. Dar vocea ei răgușită dădea de înțeles că ceaiul putea fi urmat și de mâncăruri mai consistente. În cursul traseului cu tramvaiul care ducea din piața Binefăcătorilor la cartierul Fond’Roy, am avut vreme să fac inventarul detaliilor la care trebuia să fiu atent, cât și al întrebărilor pe care urma să le pun majordomului dacă mi-ar fi fost oferită șansa de a-l lua la întrebări în afara prezenței stăpânelor. Am fost întrerupt din aceste reflecții de o altercație chiar în fața mea.
Un tip înalt, cu beretă, pretindea unei tinere doamne să-i cedeze lui locul arătând cu un deget amenințător spre autocolantul plasat deasupra scaunului, care arăta că acesta era “rezervat cu prioritate foștilor combatanți și victimelor războiului”. Când i-am atras atenția individului că galanteria nu avea nevoie de autocolante ca să se exprime, teribilul deget s-a întors către mine:
― Atenție, tinere, am prieteni sus-puși; n-ai interesul să mă cauți!
M-am dus iarăși cu gândul la Yann. Îi înțelegeam mai bine atitudinea. De ce, după ce își sacrificase viața pentru a-și elibera țara, alesese, reîntors la Bruxelles, să lase totul baltă și să fugă? Aveam oare dreptul să mă amestec în alegerea sa, să-i cercetez viața privată, să-i pun din nou căpăstrul, când atâția profitori, luptători în rezistență pe ultima sută de metri, erau acum persoane sus-puse și aveau pretenția să țină hățurile puterii? Cineva mi-a scuturat brațul. Era doamna căreia așa-zisul fost combatant îi ceruse locul (și care se făcuse între timp nevăzut).
― Eu cobor aici, îmi spuse ea cu un zâmbet frumos. Mulțumesc încă o dată!
I-am făcut cu ochiul.
Când tramvaiul a ajuns în zona Uccle, era aproape gol. Locuitorii acelui cartier aveau mașini și mijloace de a-și oferi benzina. Iar angajații lor nu circulau decât în zori și la căderea nopții.
Când tocmai mă așteptam să fiu primit de ceremoniosul majordom, cea care a răspuns la soneria mea a fost tânăra subretă. O fermecătoare brunetă care își pleca prea mult ochii pentru a fi atât de castă pe cât voia să pară, ar fi zis Anne. Mă conduse spre pavilion, luând-o pe o potecuță îngustă care șerpuia prin pădurea exotică, desigur spre a-i da hoinarului iluzia că străbate ținuturile cele mai misterioase din colonia noastră africană. Chiar dacă știam că mă aflu în cartierul cel mai șic și mai puțin periculos al capitalei, nu mă puteam reține să nu tresar de fiecare dată când auzeam o creangă trosnind sau o pasăre luându-și zborul la trecerea noastră.
― Nu ți-e teamă să te aventurezi în grădina asta? am întrebat-o pe subretă. Eu unul, recunosc că îmi dă fiori.
― Nu e foarte departe, spuse ea înaintând cu un legănat din șolduri pe care doamna Delporte l-ar fi găsit ca fiind “indecent”.
Chiar în momentul când eram gata să mă arăt interesat de partea de jos a spatelui ei, am zărit pavilionul. O casă din lemn cu un etaj, decolorată la aspect, împrejmuită de o verandă în stare proastă, care părea mai degrabă să fie magazia de unelte de grădinărit decât o locuință. Interiorul se vădi totuși a fi mult mai confortabil și mai bine amenajat decât lăsa fațada să se prevadă. O încăpere mică, dar foarte curată, cu un tapet pe perete verde cu flori multicolore, fotolii și o canapea alb-crem, un covor mare și doi pereți acoperiți de rafturi, debordând de cărți. Pe ceilalți doi pereți, numeroase stampe pe mai multe rânduri, foarte colorate, ale unor pictori contemporani, mai ales suprarealiști. Două-trei pipe se aflau pe un mic birou acoperit de hârtii în neorânduială. Îndărătul unui paravan se ascundea o minusculă bucătărie. La etaj, un dormitor de-a dreptul spartan, o somieră pusă direct pe jos și un dulap cu oglindă, despărțit printr-un perete din sticlă de o mică baie cu duș.
― De cât timp ești în serviciul doamnelor Beigelbrot? am întrebat-o pe subretă în timp ce treceam în revistă veșmintele care atârnau în dulap.
― De un an și jumătate, se sclifosi mica bonă. Am reluat slujba maică-mii atunci când ea s-a îmbolnăvit. Nu a mai fost niciodată în stare să-și reia lucrul, așa că am rămas eu.
Nimic prin buzunare ― fuseseră cumva scotocite înainte de trecerea mea? Nimic prin sertare, în afară de haine cu grijă rânduite. În baie, de asemenea, totul părea să fie în ordine: peria de cap, sticla de șampon pe jumătate goală, săpunul desfăcut din ambalaj, after-shave, tubul de pastă de dinți început, un pliculeț de chibrituri sub cazanul de baie. Yann nu luase cu el chiar nimic, nici măcar periuța de dinți?
M-am întors spre brunetă.
― Dumneata faci de obicei menajul în pavilion?
Ea încuviință dând din cap.
― Cel puțin atunci când domnul Yann îmi dă voie. Nu mai mult de o dată pe săptămână. Nu suferă să-i fie mutate din loc lucrurile. Într-o zi, am avut ghinionul să închid o carte care zăcea pe masa de lucru, ca să șterg praful. Ce-am mai încasat!
― Când ți-ai dat seama de plecarea lui?
Stătu pe gânduri câteva clipe.
― Într-o dimineață, în timp ce serveam micul dejun, Domnișoara Madeleine mi-a cerut să fac curățenie generală la domnul Yann, ceea ce m-a surprins. În casa asta, curățenia generală se face o dată pe an, în iulie, atunci când familia își ia vacanță. Cum șovăiam, de teamă că am să fiu luată la rost de domnul Yann, domnișoara a stăruit, spunându-mi că domnul Yann plecase în călătorie și că va fi încântat să-și regăsească pavilionul “măcar o dată” proaspăt și curățat de sus până jos.
― Ești sigură?
Ea dădu viguros din cap.
― Evident. Credeți că am uitat acel “măcar o dată”? Ca și cum eu aș fi fost răspunzătoare că domnul Yann mă împiedică să-mi fac treaba!
― Îți mai amintești data acestei conversații?
― În iunie anul trecut. În jurul datei de 15. Ar fi trebuit să fac curățenia generală la începutul lui iulie. Atunci, mi-am spus că cincisprezece zile mai devreme nu schimbă nimic.
Cincisprezece zile mai mult sau mai puțin, de acord, nu înseamnă mare lucru. Ceea ce are în schimb importanță este că Madeleine a lăsat să treacă șase luni până să-și dea seama că scumpul ei frate a dispărut și să începă să se îngrijoreze.
Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari