Valaida Snow la Alhambra
În timp ce subreta mă însoțea spre ușa de la intrare, prin neliniștitoarea grădină congoleză, mi-am amintit de o întrebare importantă. Anne nu mă va ierta că am uitat s-o pun.
― Dar logodnica lui, sau iubita, sau cum îi spui tu? Cu ea ce s-a întâmplat?
Mica bonă, mai șireată decât o credeam, se opri dintr-o dată și se întoarse spre mine, cu un mic zâmbet ștrengăresc.
― Despre cine vorbiți?
Ah, domnișoară, dacă aș ști! Contam tocmai pe dumneata ca să mă lămurești!
― Ei, hai, nu mai suntem copii.
Își agită fundulețul ei nostim.
― N-am mai văzut-o pe domnișoara Rosa de mult timp.
― Nu vorbesc de domnișoara Rosa, am zis eu, prefăcându-mă că știu unde bat. (Rosa trebuie să fi fost studenta la care făcuse aluzie Madeleine).
Subreta clătină din cap. Nu cunoștea nicio altă relație feminină a lui Yann. Cum puteam ști dacă era sau nu sinceră? I-am mulțumit, mi-am cerut scuze pentru deranj și am luat din nou tramvaiul. Nici măcar o clipă Madeleine nu-și arătase frumosu-i botic. Cutia de chibrituri pe care o șterpelisem din baia din pavilion avea o reclamă pentru El Alamein, un bar din centrul orașului. De ce n-aș da o raită să văd dacă cei de acolo știu ce e o gueuze-grenadine?
La acel început de după-amiază, El Alamein era practic pustiu ― justifica oare numele cu care fusese botezat? Așezat îndărătul unei lungi tejghele din lemn lustruit și metal care imita barurile americane, un bărbat gras în cămașă albă fuma un trabuc, cu ochii pe jumătate închiși, indiferent la căldura sufocantă și la volutele de fum care scăpau din soba mare încinsă la maximum. Pe perete atârnau fotografii ale unor actrițe hollywoodiene și afișe de filme. Comandându-mi băutura preferată, am profitat de momentul în care barmanul a deschis o pleoapă ca să-l întreb dacă îl cunoștea pe Yann Beigelbrot.
Contemplând poza pe care i-o întindeam, bărbatul cel gras păru cufundat într-o profundă cugetare (dacă nu cumva adormise la loc) înainte de a mormăi că acel chip îi amintea vag de cineva. În timp ce rotițele creierului său se învârteau, avusesem timp să-mi termin berea și să reînnoiesc consumația. L-am invitat să mi se alăture. Fără ezitare, își servi un whisky sec, apoi un al doilea (doar eu plăteam, de ce să se jeneze?) care avu efectul de a-l trezi definitiv.
― Yann, da, ăsta e, mormăi el cu voce spartă, lansându-mi în obraz respirația încărcată de fum și de alcool. De mult nu l-am mai văzut pe aici. Lucra pe aproape, nu-i așa?
Mi-am adus aminte că, într-adevăr, Ministerul Afacerilor Externe se găsea la câteva străzi distanță.
― Poate că și-o fi schimbat slujba, zise el. Ar trebui să-l vedeți pe Roger.
Roger ăsta venea să-și golească halba de bere în fiecare zi spre sfârșitul după-amiezii, pe socoteala partenerilor de joc. Campion imbatabil la pitchesbak, se pare. Urma să vedem chestia asta. Ca student, nu mă apăram prea rău. I-am făgăduit să revin ceva mai târziu, după un ocol pe la minister.
Când am rostit numele de Beigelbrot, ușierul a reacționat imediat. Și-l amintea pe Yann, căruia părea să-i fi păstrat o amintire frumoasă. Cu siguranță bine dispus, își sună unul din foștii colegi care acceptă să mă primească.
Jean Dewilde se prezentă într-un mod cam ceremonios. Era un tânăr foarte înalt și foarte slab, cu un proeminent măr al lui Adam, apărat de un smoc de păr peste care briciul nu se încumeta să se aventureze. Yann? Da, îl cunoscuse bine: amândoi lucrau în același birou. I-am explicat că familia sa era neliniștită că nu mai primise vești de la el de mai multe luni. Ceea ce provocă o mare agitație în zona mărului lui Adam. Nici el nu-l mai revăzuse pe Yann de la demisie. Era dezolat că nu mă putea ajuta. Avea Yann prieteni, relații? El unul nu cunoștea astfel de persoane. Chipul i se contractă într-o strâmbătură. Yann era un tânăr foarte secretos care veghea cu gelozie asupra vieții sale private.
― După câte știu, războiul l-a despărțit de foștii lui prieteni, rămași în țară.
Asta deducea el dintr-o conversație în care Yann, ceva mai vorbăreț decât de obicei,se plânsese că nu mai avea nimic de spus amicilor.
― „Când am debarcat de la Londra, am avut impresia că mă întorc de pe Marte”, mi-a spus el într-o zi când stăteam la un pahar. „Prietenii mei arată la fel ca atunci când am plecat din Bruxelles. Fac aceleași glume, arborează aceleași zâmbete. Când ne vedem, ne aruncăm unii în brațele altora. Dar nu mai avem nimic în comun.”
― Era cumva dezamăgit că prietenii săi nu-l întâmpinaseră ca pe un erou, că fetele nu i se atârnau de gât?
― O, nu! Nu era deloc genul ăsta. Yann este un tânăr modest și discret, în ciuda colecției de medalii pe care le-ar putea afișa dacă ar vrea. Nu l-am auzit niciodată împăunându-se cu isprăvile lui. Socotea că își făcuse datoria și că dăduse pagina mai departe. Viața trebuia să-și reia cursul, nepăsătoare și ușoară. Dar și el se schimbase, la fel de mult ca amicii lui. Îi venea greu să recunoască faptul că nimeni nu ieșise neatins din încercări, punându-se la socoteală și pe el, la fel ca pe toți ceilalți.
― Ieșeați uneori împreună?
― Uneori, la un pahar. Nimic mai mult. O dată sau de două ori, i-am propus să mergem la un concert, dar muzica îl plictisește. Preferă cinematograful.
În mod vizibil, Dewilde nu-și revenise încă din uimire. În ochii lui, cinematograful era un divertisment prea „popular” pentru niște funcționari de rangul lor.
― Și totuși, am trăit aceeași experiență, adăugă el. Londra în perioada Ocupației. Dar nu în același mod. Eu, închis cuminte în birourile administrației belgiene. Iar el, riscându-și viața în RAF.
― A! La Londra l-ați cunoscut?
― Nici vorbă. Nici măcar nu ne-am încrucișat vreodată acolo. Când mă gândesc că am trăit războiul în același loc, că am frecventat fără doar și poate aceleași localuri, că am întâlnit același cerc mic de compatrioți! Și tocmai în acest birou am descoperit toate astea!
Scoase un fel de chicotit la care am răspuns printr-un zâmbet politicos, înainte de a continua:
― V-a surprins demisia lui?
― Și da și nu… După cum v-am mai spus, nu obișnuia să se destăinuie, dar ne vorbeam din când în când. Era cumplit de dezamăgit de reconstrucție. Funcționarii incompetenți, partidele politice revenite la micile lor mașinațiuni, miniștrii preocupați să se umfle în pene în loc să dea un nou suflu țării. Toate astea îl scoteau din minți.
― Ca pe noi toți. Cunoașteți măcar un singur belgian care să nu bombăne împotriva administrației?
Dewilde schiță un zâmbet palid și își trecu mâna prin păr.
― Dacă promiteți că nu mă citați, am să vă mărturisesc că vă împărtășesc punctul de vedere. Însă dezamăgirea lui Yann era mai profundă. Trăia acest lucru ca pe o tragedie.
Yann este un idealist, un romantic, într-o lume populată de materialiști și de realiști. Așa cum îi spuneam adesea, printre toate persoanele refugiate de care trebuia să ne ocupăm, era singurul condamnat să rămână așa până la sfârșitul zilelor. În fond, demisia lui este un gest spectaculos, cu adevărat în maniera sa personală.
Toate astea nu mă făceau să ajung prea departe. În orice caz, nu la locul secret unde Yann se retrăsese ca să-și rumege ideile negre și decepțiile. Am mai pus o ultimă întrebare, chiar dacă mă îndoiam că Dewilde îmi va răspunde sincer.
― Credeți că a fost poate ispitit de idei politice mai radicale?
Dewilde mă privi cu ochi uimiți, apoi izbucni într-un râs vesel ― ceea ce probabil nu i se întâmpla prea des.
― Yann printre comuniști? Vă înșelați! Este mult prea individualist ca să se plieze disciplinei și consemnurilor lor. Dacă s-ar fi alăturat partidului, ar fi fost dat afară după douăzeci și patru de ore pentru deviaționism burghez, în urma unui solid proces popular în cursul căruia el ar fi demontat toate dogmele și absurditățile vieții de militant! Are oroare de politică, de orice culoare ar fi ea, chiar dacă visează la o societate diferită, poate chiar o republică. Dar ca să viseze la un stat comunist, asta nu! Nu căutați în direcția asta. V-ați pierde vremea.
― Bun, dar atunci în ce direcție să mă îndrept?
Făcu un gest larg de neputință. Am profitat ca să-i strecor cartea mea de vizită sugerându-i să-mi telefoneze dacă își amintea de vreun amănunt sau de vreun nume. Și am luat-o îndărăt spre El Alamein. Roger tot nu se afla la masa lui. În așteptare, am golit două-trei gueuze-grenadine. Până ce, sătul să tot aștept (și să nu obțin din partea barmanului să toarne doza exactă de sirop de rodie), am luat din nou tramvaiul.
Anne stătea așezată la biroul meu, frunzărind niște reviste pe care le luase cu ea din sala de așteptare a lui Federico.
― Ei bine, văd că huzurești! am spus eu lăsându-mă să cad în fotoliul pentru vizitatori. Eu unul, sunt frânt.
― De aia miroși a alcool? mă întrebă Anne fără să-și ridice capul din revistă.
― Am băut din obligație profesională. Nu de plăcere.
― A, da, asta e cu totul altceva.
Cum sarcasmele ei mă iritau, i-am făcut rezumatul zilei mele de lucru în goana după Yann Beigelbrot: conversația cu fostul lui coleg, instructivă, dar sterilă, partida de-a v-ați ascunselea cu Roger cel de negăsit, campionul jocului de pitchesbak.
― În timp ce eu străbăteam în lung și-n lat capitala…, am încercat eu să conchid.
― Și barurile ei…
― …tu devorai numere vechi din Patriotul ilustrat, cu rețetele de bucătărie, modelele de tricotat și fotografia rochiilor tinerelor prințese la primul bal al Șobolanului mort.
― Dar și povestirile isprăvilor eroilor noștri la Londra ca să-i înfrângă pe nemți.
M-am sculat de parcă aș fi fost mușcat.
― Ce? Nu-mi spune că Yann Beigelbrot se împăuna în fața unui ziarist de la Patriotul ilustrat în timp ce eu îl căutam?
Anne izbucni în râs în vreme ce eu înhățam revista.
― Din fericire, nu. Altfel, cum să justificăm factura în fața lui Maman? Însă, printre cei intervievați se află fără îndoială mai mulți dintre tovarăși săi apropiați. Uită-te la acest Arnold Perpeete, de pildă, radiotelegrafist în RAF. Sau la această drăguță brunetă, Josette Chérel, cu ochișorii ei de ștrengăriță, care „asigura legătura” ― ce înseamnă o legătură, după părerea ta?
― Cu siguranță nu lucrul la care te gândești tu, vicioaso, am spus eu depunând o sărutare pe buzele ei frumoase. Frumoasă treabă, scumpă doamnă! Ca recompensă, încă de mâine, vei asigura legătura cu mine.
― Astă seară, dacă vrei!
― De acord, îți dau încă de pe acum un aconto.
Aici, cortina se lasă peste mica scenă acrobatică ce a urmat. Într-un fotoliul poate la fel de larg precum cel pe care îl rezerv vizitatorilor, „legăturile” sunt dificile. Dar n-am să mă plâng de brațele fotoliului deoarece, potrivit legendei, dificultatea intensifică plăcerea…
Trei-patru ceasuri mai târziu, înțoliți cum se cuvine, am luat loc în magnifica sală Alhambra, lângă piața Brouckère, ca să asistăm la un concert excepțional al cântăreței mele preferate de jazz, Valaida Snow, regina trompetei, un Armstrong feminin. Pentru nimic în lume n-aș fi ratat primul ei turneu european de după război. Unde și-o fi găsit curajul să revină pe Vechiul Continent, când viața ei s-a schimbat complet în cursul turneului precedent? Naziștii, ajunși o dată cu ea la Copenhaga, au arestat-o și au expediat-o într-un lagăr. Iar autoritățile americane s-au chinuit mai bine de un an ca să-i obțină eliberarea. Valaida a ieșit din lagăr în viață, dar bolnavă și distrusă.
O cunoșteam pe Valaida prin discurile ei și din reportajele din reviste. Nu avusesem niciodată ocazia să asist la vreun spectacol al ei. La perspectiva de a o vedea pe scenă, eram excitat ca la prima mea întâlnire amoroasă. Încă de la ridicarea cortinei, a intrat în scenă unduindu-se pe un ritm legănat, cu trompeta în mână. Pe rochia ei neagră tresălta un șirag de mărgele îmbrăcate în stofă, cu care se juca în timp ce cânta. Fără nicio introducere, a început, cu ochii închiși, Some of these days, foarte swing, apoi și-a luat instrumentul și a început să sufle în trompetă. Sala a încremenit. Un urlet de felină, de melancolie și totodată de bucurie . Fotoliile, balcoanele, vechile aurării ale sălii, totul a început să vibreze. Spectatorii electrizați se agățau de brațele fotoliilor. Era trompeta unui înger malițios, a unui spiriduș dezlănțuit. Și, din nou, vocea. Răgușită, profundă. Înainte de război, Valaida Snow se dezlănțuia pe scenă, ca o adevărată pisică, unduindu-și admirabilul trup negru pe ritmul antrenant al jazzului, dansând, râzând, suflând în instrument, reluând refrenul fără să respire, făcând farse, izbucnind în râs cu muzicanții. Nimic în comun cu acei new jazzmen la modă printre unii intelectuali, înțepați și afectați.
Însă războiul o schimbase. Dacă în ochii ei mari se mai aprindea încă, din când în când, o sclipire de inocență, gesturile ei de felină dispăruseră, la fel și râsul și veselia. La trompetă rămăsese cea mai bună. Însă vocea ei caldă ducea cu sine reflexele fisurilor ei. Ceva se sfărâmase definitiv. Vocea ei venea de foarte departe, din străfundul ființei ei, acolo unde se ascundeau spaimele, angoasele și răul pe care nemții i-l făcuseră. Auzind accentele tragice din Singurătate, m-am dus din nou cu gândul la Yann. La ceea ce îmi povestise Jean Dewilde despre revenirea lui în Belgia după încercările războiului. Inocența pierdută, prietenii dispersați, solitudinea, când el revenise în chip de învingător (oare tocmai statura sa de erou îl despărțise de ai săi?). Concertul acesta pe care îl așteptam ca pe un moment unic de plăcere îmi dădea adieri de melancolie. Exista ceva comun între destinul tragic al Valaidei Snow și epopeea eroică a lui Yann Beigelbrot. Războiul, evident, acel cumplit război. Aici să se afle oare adevăratele motive ale dispariției lui Yann? Încercase cumva să replonjeze în trecutul său pentru a-și regăsi paradisul pierdut? Sau poate că mă înșelam cu totul? Se hotărâse, oare, pur și simplu, ca atâția alți tineri europeni, să părăsească acest continent rănit, familia sfâșiată, casa sufocantă, plină de fantome, să fugă de imaginea tatălui și să-și reînceapă viața altundeva, departe de aici, în Statele Unite, în Canada, în America de Sud sau, de ce nu, în Africa, unde mai fusese în mai multe rânduri în misiune? Piste, într-adevăr, interesante de explorat, dar care riscau să facă să-mi explodeze bugetul de cheltuieli!
Am reintrat în contact cu Madeleine și am testat pe ea ipoteza unui Yann plecat să-și îngrijească decepțiile și stările sufletești într-o călătorie îndepărtată. Mi-a torpilat pe dată presupunerea. Familia Beigelbrot se gândise la aspectul ăsta înaintea mea.
La cererea mamei sale, Madeleine verificase pe lângă ministerul de Externe dacă Yann își reînnoise cumva pașaportul și, pe lângă numeroase ambasade, dacă ceruse vreo viză: fără rezultat. De la demisia lui, nu exista nicio urmă a vreunei călătorii a lui Yann în străinătate. Pe lângă Ministerul Afacerilor coloniale, demersurile se vădiseră la fel de zadarnice. Nici Sabena, nici compania maritimă nu-i reperaseră numele pe lista pasagerilor. Evident, s-ar fi putut duce în colonie sau pe Noul Continent pe căi mai ocolite, dar de ce-ar fi fugit un erou din Belgia ca un hoț sau un colaboraționist? Nu avea nicio noimă. Oare să fi fost totuși silit să fugă de ceva? Sau de cineva?
Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari